Le-am rămas dator cititorilor textelor mele despre starea învăţământului cu răspunsul la o întrebare: ce e de făcut?
Fie-mi îngăduit, mai înainte de toate, să îi mulţumesc fiecăruia dintre cei care au răspuns – cu o completare, o sugestie sau o obiecţie – celor scrise de mine. Am citit toate aceste postări şi – acolo unde m-am priceput – am încercat, la rândul meu, să clarific nelămurirea pe care o indica corespondenul meu. Multe asemenea texte nu au primit răspuns din partea mea, nu pentru că aş fi considerat că nu merită, ci – pur şi simplu – pentru că nu aveam un răspuns. Majoritatea acestora (trecut fiind momentul surprizei că se vorbeşte şi despre aceste probleme) spuneau în esenţă: da, aceasta e starea de lucruri, o cunoaştem, am putea adăuga alte şi alte tuşe tabloului accentuându-i umbrele, dar – totuşi – insistenţa pe neajunsuri şi paslmodierea lor repetitivă nu rezolvă nimic. Problema reală este alta: ce anume e de făcut pentru a schimba această situaţie?
Dintre răspunsurile primite, se detaşează două, care – pe lângă obiecţiile aduse textului meu propun şi răspunsuri la întrebarea din titlu. Este vorba de textele – postate pe această platformă – ale D-nei Adriana Gorga şi al D-nului Andrei Cornea, cărora doresc să le mulţumesc în mod particular pentru atenţia acordată opiniilor mele. Fără a mă numi, dar referindu-se în mod manifest la textele mele, D-na Gorga consideră că termenul “tâmpiţi”, care apare în titlul a două texte ale mele, trivializează discuţia asupra educaţiei şi, în felul acesta, o deturnează de la scopul ei care (dacă am înţeles eu bine) e acela de a gândi o şcoală capabilă să suporte dinamica lumii actuale – cu (mereu) noile ei generaţii şi tehnologii – şi să joace pe cartea viitorului. În acest context larg, problemele şcolii româneşti întâlnesc, în fapt, problemele educaţiei de pretudindeni şi ceea ce (ne-)ar fi necesar ar fi mai curând apdatarea la discuţia serioasă din pedagogia, psihologia şi teoriile culturii actuale de la nivel mondial (sau măcar european) şi nu bocetul parohial asupra unor insolubile istorice ale lumii noastre. D-l Cornea, făcând un remarcabil de exact rezumat al ultimului meu text, observă că acesta se sprijină pe un sofism: pe de o parte – la începutul textului în cauză – denunţ tentaţia soteriologiei religioase, singura capabilă a schimba lumea noastră, care animă dreapta ideologică, pe de altă parte – în resul textului şi mai ales la finalul lui – generalizez atât de mult (extinzând-o la scară istorică) problematica iniţială legată de educaţie încât concluzia, implicită, e aceea că “doar un Dumnezeu ne mai poate salva”. Judecând lucid, şi refuzând tentaţia sublimărilor estetice, salvarea e mult mai aproape de noi, crede D-l Cornea: în Legea Educaţiei Naţionale gândită de D-l Funeriu. Aplicată cu consecveţă – fapt ce nu exclude ameliorări şi reglaje punctuale – această lege, care are ca principal obiectiv selecţia şi nu doar promovarea – atât la nivelul cadrelor didactice, cât şi la nivelul elevilor/studenţilor – ar fi în măsură să constituie levierul cu care, în timp, s-ar putea redresa învăţământul românesc. Din păcate, mezaventurile pseudo-academice ale unor înalţi demnitari (inclusiv şi în primul rând ale Primului Ministru) au făcut ca legea să fie desubstanţializată prin desfiinţări, suspendări şi demisii induse ale organismelor menite a veghea la respectarea ei. Aşadar, pe de-o parte – la D-na Gorga – racordarea la vocabularul şi problematica unei educaţii focalizate pe (un) viitor (global sau măcar european), pe de altă parte – la D-nul Cornea – respectarea riguroasă a unui set de reguli care, obligând la selecţie, dau credibilitate celor care rămân a constitui elita, înţeleasă ca pol de atracţie şi forţă de tragere a întregii societăţi.
Pe fond, nu pot decât să fiu de acord atât cu D-na Gorga, cât şi cu D-l Cornea. Şi totuşi… Simplul fapt că Legea Educaţiei gândită de D-l Funeriu a putut fi mutilată atât de uşor arată, cred eu, că lucrurile nu sunt aşa de simple. Problema acestei legi (ironic şi trist deopotrivă: vidată de conţinut abia la câteva luni după popularizarea ei – obligatorie! – în instituţiile de învăţământ) a fost – la fel ca şi cea a “măsurilor de austeritate” ale D-lui Boc – aceea că s-a insistat în exces asupra faptului că trebuie să o aplicăm şi s-a vorbit prea puţin (aproape deloc) despre faptul că merită s-o aplicăm. Ceea ce oamenii au înţeles – instinctiv dar extrem de acut – este că aplicarea riguroasă a unei legi al cărui principiu de bază e selecţia va duce, fatal, la “disponibilizări” (termen cinic pentru a numi căderea în subumanitate). De aceea aproape nimeni nu a sărit în apărarea expresiei legale a unui principiu cu care – la nivelul declaraţiilor – sunt toţi de acord. Oamenii vor selecţie, dar cu condiţia să fie selectaţi cu toţii; vor criterii, dar să convină tuturor; vor diferenţiere, însă doar dacă se regăsesc în partea de sus a grilei; vor schimbare, dar doar dacă au nişte beneficii – cuantificabile – de pe urma ei. Cu alte cuvinte, vor – de fapt – exact ceea ce le ofereau cutuma şi legile dinainte: promovare, nu selecţie. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e situaţia efectivă în învăţământul românesc actual. Problema lui reală – şi insist pe acest lucru – este de natură socială şi nu pedagogică, iar căderea dramatică a calităţii educaţiei se datoreşte în primul rând problemei sociale care blochează reformarea învăţământului. Şi, din păcate, nu cu măsuri pedagogice se rezolvă această problemă socială.
Onest vorbind, nimeni nu a luat în serios partea cu cei 6 % din PIB alocaţi educaţiei; toată lumea a înţeles că ni se cere un nou val de “performanţă” exact cu aceleaşi mijloace de care am beneficiat şi până acum şi, din acest moment, singura problemă a Legii Funeriu a fost cum să-i adaptăm criteriile nevoilor noastre “de supravieţuire”. Cu riscul de a-l dezamăgi pe D-l Cornea, mă văd nevoit să spun că desubstanţializarea Legii Educaţiei Naţionale a început încă din momentul în care textul ei a fost cunoscut pe site-ul Ministerului. Şi aşa se face că, atunci când “prin ticălos ordin de ministru” au fost desfiinţate comisiile în cauză şi ni s-a spus că ochii (ce puteau compara textele postate de Revista 22) ne înşeală, majoritatea – în loc de-a se indigna – a răsuflat uşurată: selecţia – cu disponibilizările ei – se amână. Cât despre problematica unei educaţii a viitorului, cred că aici stăm mai bine decât elveţienii D-nei Gorga. Şi asta dintr-o raţiune simplă: elveţienii chiar încearcă să vadă cum funcţionează ceea ce gândesc, în vreme ce la noi gândirea e liberă de orice constrângeri factuale. Aşa se face că, pentru orice problemă teoretică (mai ales dacă e subvenţionată printr-un grant) se găseşte o garnitură de tineri – indiferent de vârstă – capabili să schiţeze (cu o nativă dexteritate) “framework-uri”, “strategii pe termen lung”, “indici de evaluare”, etc, etc, etc. Toată lumea ştie că acestea toate sunt făcute doar ca să arătăm Occidentului că şi noi suntem în pas cu el (şi, în felul acesta, să justificăm nişte fonduri şi activitatea unor instituţii publice), dar, pe teren, lucrurile trebuie rezolvate de aşa manieră încât – cum se spune pe-aici – “ci fii bini” (“ci” se pronununţă cu “c”-ul moale, apropiat de “ş”, iar “n”-ul din “bini” se pronunţă ca cel din spaniolul “señor”) pentru toţi: şi pentru noi, care rămânem pe loc, cu aceleaşi probleme, şi pentru comisiile care trebuie să raporteze “la centru” că şi-au îndeplinit misiunea, şi pentru Ministerul care trebuie să arate Europei că suntem în parametrii “programelor cadru” în funcţie de care Guvernul primeşte nişte bani.
