Cei mai negri ani ai epocii de negru aur (1984-1988) i-am trăit în liceu. Liceul pedagogic din Suceava, numit pe atunci „Emil Bodnăraş” (în amintirea unui localnic, cunoscut ideolog bolşevic şi co-făurar al comunismului pe plaiurile noastre). Când aveam să fiu mare, urma să devin, carevasăzică, învăţător. N-a mai fost să fie. Am rămas însă cu amintirea unor formidabile momente de practică pedagogică din lecţiile la care asistam sau pe care le ţineam eu însumi cu preşcolarii ori cu elevii de clase primare.
Mi-am amintit de un asemenea moment, o întâmplare autentică şi haioasă, citind colecţia de savuroase definiţii şi ziceri ale copiilor preluate de Andrei Pleşu din antologia profesorului Zaica (Dilema veche, nr.477 din 4-10 aprilie 2013). De altfel, de istorioara asta îmi amintesc de fiecare dată când dau de neinspirata decizie de „predare a religiei” în şcoli sau de analize comparative ale diverselor sisteme de învăţământ sau metode pedagogice (inclusiv comparaţia dintre şcoala copiilor noştri şi şcoala noastră). Aşadar…
Eram, cred, într-a douăsprezecea şi, împreună cu colegii mei (în fapt, ar trebui să zic, mai degrabă, cu „colegele mele”, dat fiind că a face liceul pedagogic atunci echivala cu a absolvi şcoala de fete), asistam la o lecţie predată grupei mari de la grădiniţa din parohia liceului. Era o oră de „învăţământ politico-ideologic” (chiar aşa se numea!) care însemna, în acelaşi timp, proba practică a examenului de grad al tovarăşei educatoare. Este motivul pentru care, la lecţie asistam nu doar noi, fetele, ci şi profesorul de psiho-pedagogie, profesorul de metodica predării şi directoarea liceului. Parcă mai era un profesor, dar nu cred că cel de socialism ştiinţific, că ar fi fost prea de tot.
Ora „de învăţământ politico-ideologic” era, inutil s-o spun, o aberaţie politico-ideologică, asta cu atât mai mult când vorbim de prşcolari. Era cursul de plicticos-ideologic şi, dintr-o anume perspectivă, la o altă scară, un fel de religie în şcoală (îmi pare rău dacă, prin asemenea comparaţie, necăjesc pe adepţii orei de teologie infantilă în programa de învăţământ). În cazul poveştii mele, tema politico-ideologică care urma să fie liturghiată şoimilor patriei era greva muncitorilor ceferişti de la atelierele Griviţa din 1933. Un fel de occupy atelierele Griviţa în varianta materialist dialectică.
În faţa clasei, îmi amintesc exact, un tablou mare, doi pe doi, pregătit probabil de însăşi tovarăşa educatoare. În prim planul desenului, doi bărbaţi furioşi, ambii în cămăşi albe, băşti marxist-leniniste, arătătoarele anti-burgheze şi bicepşi bandajaţi în brasardă tricoloră. Pe fundalul bălaşian al acestui tablou istoric, masa de muncitori răzvrătiţi, în prag de comoţie socială, respiraţii patriotice, priviri anti-capitaliste şi maxilare înjurânde, greviştii foamei de comunism.
Începe ora de religie ceauşistă…Linişte perfectă, atmosferă de solemnă şi socialistă rugăciune. Sub privirile de vrăbiuţă ale şoimilor şi sub privirile de şoim ale comisiei de examinare, asfixiată de emoţie, doamna, pardon, tovarăşa şi-a început predica politico-ideologică: copii, suntem la atelierele Griviţa din Bucureţti în anul 1933. (Copiii, ale căror reprezentări spaţiale şi temporale puteau să se întâmple, cel mult, „odată ca niciodată” şi s-ajungă doar „peste mări şi ţări”, au fost surprinşi să afle că ei sunt în 1933, în Bucureşti, şi nu astăzi, în Suceava. Dar, să lăsăm subtilităţile de psihologie infantilă şi să trecem la poveste.) Prin urmare, atelierele Griviţa, 1933. Dragi copii, muncitorii arau atunci asupriţi de capitaliştii burghezi care îi exploatau crunt. Viaţa lor din vremile acelea era grea, nu ca astăzi când, graţie Partidului Comunist Român şi iubitului nostru conducător, toţi muncitorii o duc minunat. În perioada interbelică era complet altfel, mijloacele de producţie aparţineau unor ticăloşi care practicau exploatarea omului de către om. Este motivul pentru care muncitorii ceferişti de la Griviţa au decis să facă o grevă şi să se răscoale împotriva patronilor fabricii, vinovaţi că asupresc poporul şi îl ţin în întuneric politico-ideologic. Cel mai brav dintre grevişti a fost un tânăr, Vasile Roaită care, viteaz şi neînfricat, s-a suit într-un turn şi a tras de sirena revoluţiei. Din păcate, capitaliştii l-au împuşcat. Copii, v-a plăcut povestea? Inevitabil, răspuns în cor, daaaaaaaaaaaaaa.
Ei bine, copii, continuă emoţionata tovarăşă, dacă v-a plăcut, ce titlu credeţi că am putea da noi poveştii noastre? Tăcere de mormânt politico-ideologic… Uşor descumpănită dar, încă, nerăpusă, doamna tovarăşă a reluat fascinanta istorie: dragi copii, Bucureşti, 1933, Griviţa, grevă, exploatare, capitalişti veroşi, asuprirea omului de către om, Vasile Roaită, sirena, pac-pac. Şi i-a întrebat din nou dacă le-a plăcut şi ei daaaaaaaa. Bun, atunci ce titlu dăm poveştii noastre, copii? Tăcere din nou, ca-ntr-o oră de religie în care şcolarii sunt ameninţaţi că or să ardă în iad că se uită la filme duminica.
De data asta, descumpănită de-a dreptul, tovarăşa, în loc să vină cu o sugestie sau un ajutor, a luat-o de la capăt. Cu acelaşi blabla şi cu sublinierea groasă a cuvintelor cheie, numai bune de titlu, gre-vă, ex-ploa-ta-re, va-si-le. Şoimii se holbau la doamnă ca la o icoană pe sticlă cerându-i din priviri miracolul frontispiciului. Icoana continua însă cu povestea în speranţa happy-end-ului şi simţea deja pe propria piele cum căutăturile inchizitoriale ale membrilor comisiei de evaluare sunt o dură formă de exploatare a omului de către om.
Când deja nimeni nu mai spera, „la omendat” (ortografia Dariei din clasa a doua), din patrie a decolat un şoim, o plăpândă ridicare deasupra stolului: Mihăiţă, şoimanul erou, blond-şaten, aer ştrengăresc, nas acvilin (vorbesc serios, mi-l amintesc perfect), salvatorul patriei. Mânuţa lui, ridicată nu până-n tavanul cerului şi-al strigătelor generale eu, tovarăşa, eu, răspund eu, puneţi-mă pe mine, ci o mânuţă şovăielnică, indecisă dacă să se ridice sau nu, crunt dilematică.
Vă jur, dragi prieteni, povestea mea e adevărată.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
