Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Tristetea satului romanesc

de Mihai Maci     Contributors.ro
Sâmbătă, 9 martie 2013, 13:28 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Povestea de mai jos este aceea a unui eşec. Satul românesc nu a reuşit să  iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii. Odinioară, satul era privit ca fiind temeiul identităţii noastre. Încă în zilele noastre, jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. După ce a fost exaltat de literatura si istoriografia romantică, satul a devenit – o dată cu ascensiunea oraşelor in a doua jumătate a secolului XX – tărâmul uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Poate absenţa lui  dezbaterea publică a prezentului e – mai mult decât orice – semnul faptului că nu mai avem unde ne întoarce.

Am fost la Certeze în vara lui ’97, proaspăt întors din primul stagiu francez. Cei care-au pus la cale această călătorie erau nişte fracezi (precum D-na Violette Rey – o geografă a Estului european) care cunoşteau ceva din România şi nişte români ce studiau pe-atunci în Franţa (precum Dana Diminescu – care se specializa în studiul fluxurilor migratorii). Nu ştiam mare lucru despre Maramureş – citisem doar istoria regiunii făcută în interbelic de Alexandru Filipaşcu – şi aveam mai curînd imaginea idilică (indusă de media) a unui tărîm al tradiţiei, în care pulsează o viaţă ancestrală pe care noi, oameni ai lumii moderne, abia o mai înţelegem. Ajuns la faţa locului n-am găsit mai nimic din lucrurile pe care le anticipam. Sighetul, Baia Mare, Borşa mi s-au părut localităţi ca toate celelalte din ţară: puţin pitoresc în centrul vechi, (deja) clasicul “centru administrativ” ridicat sub comunism, cartiere de blocuri şi marginile oraşelor în care se întîlnesc suburbanul cu ruralul. Nu m-a impresionat nici cimitirul de la Săpânţa – care mi s-a părut mai curînd un soi de kitsch lăbărţat într-un perimetru care rămîne, totuşi, unul al reculegerii. Dar, ca să nu sfîrşesc pe acest ton de apatie, trebuie să recunosc că Certezele m-a dat gata. Din păcate nu făcîndu-mă să-l admir, ci îngrozindu-mă. Am povestit cîteva secvenţe: cea cu casa cu n + 1 camere, care bătuse recordul de n ale vecinului; cea cu parchetul de arţar de la primul nivel, parchet pe care proprietarul îşi adunase fînul; cea cu maşina (mare şi occidentală – nu mă pricep la mărci) prinsă, în curte, în noroiul pe care noi l-am traversat pe scîndurile pe care ni le-a întins cu amabilitate gazda. Vor mai fi fost şi altele, acestea mi-au rămas în minte. Evident, bănuiesc (şi pe baza imaginilor de pe internet) că acum lucrurile stau altfel: ceea ce atunci era un şantier, acum trebuie să fie construcţie încheiată şi, ca atare, neajunsurile pe care le vedeam eu atunci se resorb acum într-o realizare măreaţă. Numai că, din punctul meu de vedere, tocmai măreţia acestei realizări e problema. De ce?

Nu ştiu cum arăta Certeze înainte de boom-ul imobiliar al anilor ’90. Dar pot să-mi imaginez că nu era ceva deosebit – decît prin anumite elemente de folclor maramureşean – de Buteniul copilăriei mele. Întrebarea mea e următoarea: ce leagă acel Certeze de cel de acum? S-ar putea să spuneţi: cu cît îl leagă mai puţin, cu atît mai bine. În definitiv nu sîntem condamnaţi să trăim mereu în aceleaşi tipare şi-n aceleaşi perimetre; fiecare generaţie îşi creează lumea ei şi cei de la Certeze au reuşit să creeze o lume care, pentru restul satelor României, rămîne un vis. Aşa să fie oare? Ceea ce deosebeşte o casă veche de una nouă (sau de un apartament) nu e un tipar exterior care ţine doar de suprafaţă, de calitatea construcţiei şi a instalaţiilor interioare, ori de numărul de maşini electrocasnice, ci un tipar lăuntric, ce ţine de un anumit fel de a-ţi trăi viaţa. Faptul că timp de sute (poate mii) de ani casele rurale au fost edificate după aceeaşi matrice nu înseamnă că oamenii care le-au ridicat erau lipsiţi de imaginaţie, ci că înţelegeau să-şi trăiască viaţa pe modelul părinţilor lor. Însemna, efectiv, că părinţii erau un model de urmat pentru ei. Înscriindu-se în acelaşi spaţiu, repetînd aceleaşi gesturi, copiii îşi urmau părinţii, într-o neostoită curgere a generaţiilor. Asta este ceea ce numim generic tradiţie. Bineînţeles, nu trebuie s-o idealizăm; tradiţia îşi avea neajunsurile ei. De pildă, în 1938 – anul de apogeu al interbelicului şi anul în care se publică marea Enciclopedie a României – sub o treime din casele din ţară (oraş şi sat la un loc) aveau WC-uri măcar în grădină. Pe de altă parte, nu trebuie să opunem la modul absolut tradiţia modernităţii; lumea rurală se moderniza şi ea şi modernitatea era asimilată – încet, dar ireversibil – în cadrele vieţii tradiţionale. Ceea ce mi se pare important este faptul că, asimilarea fiind lentă, lucrurile noi erau integrate firesc, fără stridenţe, într-o lume în care schimbarea nu ameninţa să ducă la prăbuşire. Vă dau ca exemplu Buteniul: Bunica îmi povestea că nemţii din sat îşi trimiteau copiii la Liceu, la Timişoara (Liceul era atunci ceea ce nu mai e nici Facultatea acum), după care copiii aceştia se întorceau în sat şi continuau destinul părinţilor lor. Dar îl continuau altfel, cu alte habitudini, deprinse în experienţa urbană – şi lucrul acesta se vedea. Se vedea atît de bine, încît ţăranii români începuseră a-şi dori şi ei să-şi dea copiii la şcoală (după ce, mai înainte, îi scoteau prematur din clase ca să-i pună la lucru). În Buteni erau mulţi care, fie înainte de Primul Război Mondial, fie în interbelic, fuseseră la lucru în America (în copilăria mea mai erau babe care vorbeau o engleză fluentă, cu accent de Detroit). Cînd s-au întors din State, oamenii aceştia au venit nu doar cu banii pentru pămînt, ci şi cu un alt fel de-a vedea lucrurile pe care l-au aclimatizat în lumea lor: de pildă au început a adapta faţada americană cu coloane la casele pe care le construiau, modificînd astfel străvechiul cerdac (ar fi interesant un studiu asupra acestor influenţe arhitecturale în lumea rurală, ca şi asupra arhitecturii stereotipe din anii ’60 – ‘80). Tot ei au fost primii care au înţeles – pentru c-au văzut-o la lucru – importanţa mecanizării agriculturii şi, în loc de boi, şi-au luat tractoare nemţeşti Bulldog (mi-a fost dat să văd unul – funcţional! – în anii ’90). Era limpede că lucrurile se schimbau, însă schimbarea îşi păstra un ritm în virtutea căruia lumea veche venea în cea nouă păstrîndu-şi identitatea. Înnoindu-se, satul se împlinea, nu dispărea, iar noul era o forţă motrice, nu una distructivă.

Lucrurile s-au schimbat complet o dată cu instaurarea colectivizării. Ţăranii au ajuns “muncitori agricoli” (la zi, şi cu 3 lei pe zi), a apărut o nouă castă de brigadieri şi tractorişti fără măsură comună cu oamenii pămîntului de altă dată, iar maşinizarea, apoi chimizarea (de la nitraţii pentru pămînt la concentratele pentru animale) a invadat totul. Mai mult, fiecare sat s-a văzut dotat cu un “Magazin Universal” în care – cel puţin între ’65 şi ‘80 – se găseau cam de toate: de la unelte de fier la materiale textile şi produse alimentare, şi se găseau la un preţ foarte accesibil, pentru că subvenţionat (pe vremea aceea) de stat. Care a fost rezultatul acestor lucruri? Mai întîi faptul că anumite meserii tradiţionale au dispărut total sau aproape total. De pildă aceea de fierar. Ce sens mai avea un fierar într-o lume în care, în mare, găseai cam toate produsele de fierărie în magazin şi, mai mult, în care orice defectare a unuia putea fi reparată cu o piesă standardizată, de găsit şi ea în comerţ? În copilăria mea, la Buteni, mai era un singur nene care făcea caiele pentru potcoave (nu ştiu de ce, dar industria socialistă nu se gîndise la asta) şi ţîţîni pentru uşile de lemn ale grajdurilor. Îmi plăcea la el în fierărie; era o lumină teribilă (mai ales cînd aţîţa focul cu un foale imens) şi un zgomot pe măsură – care, pentru copilul ce eram, aveau ceva deopotrivă fascinant şi înfricoşător[1]. A dispărut şi ţesătoria domestică: de la cultivarea inului şi a cînepii pe lîngă casă, la topit, dărăcit, tors, ţesut la război, cusut, etc. La ce bun atîta muncă, dacă poţi oricînd să-ţi iei “pănuri” de la “Universal”? Bunica şi-a donat războiul de ţesut (mare cît o cameră) Muzeului Satului. Detergenţii – şi, ulterior, maşinile de spălat – au făcut ca oricine să poată să spele în casă, nu mai trebuia mers cu căruţa (de regulă mai multe familii) la rîul cel mai apropiat (Crişul Alb la Buteni) şi hainele nu mai erau frecate pe un soi de scăriţă de lemn (nu mai ştiu cum se numea) şi nici bătute cu maiul. Nici olarii nu-şi mai aveau rostul: în epoca farfuriilor de serie au ajuns un soi de mici artizani ale căror oale nu le puteau concura pe cele de metal şi ale căror păsări fluierătoare nu mai atrăgeau copiii amatori de maşini teleghidate. Cît priveşte tîmplăria: cine mai face astăzi porţi de lemn pentru case? Sigur, se poate spune că nu e nimic dramatic în asta; ocupaţiile şi meseriile se schimbă, se schimbă şi oamenii şi – de cînd e lumea – toate acestea sînt înscrise în mersul lucrurilor. Numai că, o dată cu aceste meserii, s-a pierdut un înţeles al lumii şi, cu el, o lume întreagă. Dacă vă uitaţi la broderia de pe hainele (zise azi) “populare”, la ornamentica stîlpilor de lemn ai porţii, a lăzilor de zestre, a jugurilor pentru boi, la cusăturile de pe pieptarele de piele, la motivele de pe vechile farfurii de lut, la ouăle încondeiate, veţi descoperi ceva straniu: desenul lor nu e acolo pentru “a fi frumos”, ci pentru a spune o poveste – povestea lumii aşa cum o vedea ţăranul. Lucrurile acestea nu erau pentru el simple lucruri, definite, ca pentru noi, prin valoarea de întrebuinţare (îl cumpăr, îl folosesc, îl arunc şi iau altul), ci erau părţi ale universului lui şi părţi în care acest univers se reflecta ca o poveste cu sens. Poate de aceea toate aveau articol hotărît: foarfeca, degetarul, prosopul, furca, etc. şi, în basm, se subiectivau. Nu erau obiectele inerte ale lumii de azi, pe care le ignorăm înainte de-a le folosi, ci lucruri vii, care treceau de la o generaţie la alta, ca nişte semne ale unei ordini pe care toţi o recunoşteau şi-n care se recunoşteau cu toţii. Mai era ceva aici: respectul – cvasimagic – pentru munca celui ce producea lucrul în cauză. Fiecare meserie îşi avea secretele ei, fiecare cerea o lungă iniţiere, fiecare îşi avea codurile ei, fiecare crea un tip uman ale cărui produse purtau marca cunoaşterii, efortului şi a unicităţii lui. Astfel, calitatea nu era o noţiune abstractă, pentru că ea nu viza doar obiectul produs, ci cuprindea în el şi fiinţa celui care l-a produs, care, tainic, continua să-l anime în timp. Era o lume în care părţile-şi corespundeau unele alteia şi întregul se regăsea în fiecare dintre ele. “Universalul”, cu marfa lui ieftină şi serializată a schimbat totul. Rămîne, totuşi, cea mai tulburătoare întrebare: cum a fost cu putinţă acest lucru – dispariţia tradiţiei – în decursul unei singure generaţii?!

Începutul modernizării

“Universalul” era avanpostul oraşului în lumea rurală. Dar, atunci cînd a apărut, satul se mutase deja, în bună măsură, la oraş. Problema satului românesc a fost, dintotdeauna, aceea a populaţiei. Istoric vorbind, de reglarea acesteia se ocupa natura: molimile, războaiele, foametea au ţinut sub control – timp de secole – demografia rurală. Dificultăţile au început de la jumătatea secolului al XIX-lea, o dată cu modernizarea. Modernitatea, care – la noi – începe cu două acte acte decisive: pacea de la Adrianopol (prin care turcii sînt constrînşi să renunţe la monopolul asupra comerţului cu cereale şi animale din Ţările Române – monopol ce se manifesta în tarifele arbitrar de mici cu care acestea erau cumpărate – creîndu-se astfel premisa apariţiei unei pieţe interne şi externe) şi eliberarea ţăranilor din şerbie/iobăgie (ceea ce îi transformă în mici proprietari şi, în consecinţă, în actori economici); modernitatea deci e – ca peste tot – un factor de stabilizare şi, implicit, de reducere a riscurilor naturale pe care le-am enumerat mai sus. Urmare a ei populaţia – rurală în covîrşitoarea ei majoritate – creşte spectaculos. Tradiţional, forma de apărare a omului faţă de prezentul catastrofic şi faţă de viitorul incert o reprezentau copiii (de pildă singura “asigurare de bătrîneţe” – într-o lume lipsită de componenta socială a modernităţii – era creşterea numărului de moştenitori). În plus, riscurile pe care le-am evocat operau o selecţie brutală în rîndul vîrstelor mici astfel că, statistic, doar doi copii din zece ajungeu la maturitate. Drept care familia tradiţională era una numeroasă; a avea peste 5 copii nu era o excepţie ci, dimpotrivă, era regula. Ori acest tip de accelerare demografică continuă şi-n a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX, în condiţii în care, deja, majoritatea copiilor au şansa de a deveni adulţi. Nimic rău în asta. Problema era aceea a dreptului succesoral român, în virtutea căruia toţi moştenitorii au drepturi egale la împărţirea averii părinţilor[2]. Concluzia este că, cu fiecare generaţie, patrimoniul familial se divide la numărul urmaşilor, din ce în ce mai mulţi. Atîta doar că acest patrimoniu era de regulă unul mic: media naţională fiind în jurul a 5 hectare, care, împărţindu-se, scădea în mod fatal sub 3 hectare, dimensiune considerată a fi minimul pentru întreţinerea unei familii. De aici o tensiune socială permanentă în lumea rurală (animată de numeroase răscoale – 1888, 1907 mai aproape de noi), căreia guvernele vremii îi răspund prin succesive legi menite a împroprietări progresiv noile generaţii (practic, fiecare generaţie îşi are propriul val al împroprietării – 1864, 1921, 1945). Dar, e limpede, toate acestea nu sînt decît paleative; populaţia rurală continuă să crească, lotul individual se divide din nou la generaţia următoare şi – mai devreme sau mai tîrziu – se va ajunge la o limită fizică a terenurilor ce le pot fi alocate viitorilor ţărani. Aceasta e marea problemă a lumii rurale tradiţionale.

Descoperirea oraşului

Cei ce-au rezolvat problema au fost comuniştii: graţie politicii lor de industrializare masivă şi accelerată (care era una din dogmele regimului) au reuşit să canalizeze surplusul de populaţie rurală către oraşe. Pînă în anii ’50 oraşele (mai mici decît de acum, căci multe actuale cartiere erau atunci sate), aveau o populaţie în bună măsură alogenă (unguri şi nemţi în Transilvania, greci şi armeni în Regat, evrei peste tot), axată pe comerţ şi “meseriile liberale” (avocaţi, doctori, farmacişti). Românii din mediul urban erau, de regulă, funcţionari de stat (inclusiv în armată) sau meseriaşi calificaţi. După anii ’50, peisajul se schimbă: se construiesc – practic de la zero – fabrici şi uzine şi, în acest efort, accentul cade – la început – pe munca fizica grea, care nu cere o pregătire deosebită, astfel încît cei veniţi de la ţară găsesc rapid un debuşeu lucrativ. Trebuie să spunem că – în ciuda discursului anticomunist, atît de la modă în zilele noastre – aproape toţi cei mutaţi de la ţară la oraş au resimţit această migraţie ca pe o promovare socială. Nu doar pentru că au părăsit casa de pămînt pentru blocul de beton, şi troaca de lemn pentru baia modernă, ci şi pentru că, încă fiind copii cînd au plecat din satul lor (se pleca, de regulă, între 14 şi 18 ani), au fost preluaţi ca eterni copii de către statul comunist. Statul acesta se îngrijea de tot şi le oferea tot: casă, loc de muncă, servicii medicale şi şcolare gratuite, magazine de tot soiul în care se găsea ceea ce era de neimaginat la ţară (de la cafea la maşini). Oamenii descopereau fascinaţi oraşul; nu aveau timp să regrete ceea ce-au lăsat la ţară – şi, onest vorbind, cel mai adesea nici nu era mult de regretat. Pe de altă parte, aceşti oameni purtau în ei o ruralitate neconsumată. La fel ca şi satul (dar altfel decît acesta) oraşul îşi avea şi el tradiţia lui, iar această tradiţie (pe care o numim generic urbanitate – şi care se referă la un anumit cod comportamental) era cu neputinţă a fi însuşită în cîţiva ani. Astfel că lucrurile erau adesea stranii: oameni care, după buletin, erau orăşeni continuau să se comporte (atît în spaţiul privat, cît şi în cel public) aproape ca la ţară. Ajunge să vă gîndiţi, în vremurile noastre, la felul în care se opresc oamenii în mijlocul străzii şi vorbesc agitîndu-şi mîinile (fără a se gîndi nici o clipă la cei ce încearcă să treacă pe lîngă ei), la cei ce scuipă seminţe şi aruncă chiştoace pe unde se nimereşte, la agresivitatea (fonică, dar nu numai) a străzii, la viteza – nu doar ilegală, ci şi imorală – cu care circulă maşinile (fiecare fiind prins în graba şi problemele lui), la terasele pline la orice oră a zilei, ca să nu-i mai amintesc pe cei care-şi coc vinetele pentru zacuscă în faţa blocului, ori îşi taie şi tranşează porcul în scara blocului (nu vorbesc din auzite; mi-a fost dat să văd – şi nu o dată – cu ochii mei toate aceste lucruri); iar despre limbajul lor e mai bine să tăcem. În schimb oamenii aceştia nu vor găsi nici o dată răgazul de a merge la filarmonică, de a intra în muzeu, de a se plimba pentru plăcerea promenadei şi, mai apoi, de a se interesa de istoria clădirilor pe lîngă care se plimbă, de a se întîlni pentru bucuria de a fi împreună, iar în biserică intră rar – şi atunci mai curînd din raţiuni sociale. A nu face primul set de lucruri şi a-l face pe cel de-al doilea nu e ceva ce se întîmplă de la sine, în virtutea simplei mutări la oraş, ci ceva ce presupune o educaţie (de cetăţean – atît în accepţiunea restrînsă, cît şi în cea largă a termenului), educaţie care ţinea pentru vechii orăşeni deopotrivă de familie şi de comunitate. Neîndoielnic, şi cei veniţi de la ţară avuseseră parte de o educaţie, care, în felul ei, menţinuse timp de veacuri unitatea comunităţilor rurale şi care era legată pe de o parte de lumea mică a satului, pe de alta de natura activităţilor ţăranului. Ori, în momentul în care se mută la oraş, tinerii din lumea rurală (tocmai pentru că erau tineri) nu apucaseră să deprindă cum trebuie această tradiţie în resorturile ei spirituale[3] şi, pe de altă parte, descopereau că nici lucrurile pe care le învăţaseră la ţară (să semene şi să culeagă, să meargă cu animalele, să meargă la pădure, etc.) nu le sînt practic de nici un folos în noua lume. În fapt, s-au pomenit între două scaune: nu mai erau ţărani (precum părinţii lor), dar nu erau nici orăşeni (precum cei alături de care fuseseră împinşi de noua politică a Partidului). Ce-au făcut în acest context? Pe lîngă faptul că s-au descurcat fiecare cum a putut, există şi nişte lucruri comune. Mai înainte de toate faptul că – profitînd chiar de politica Partidului în ceea ce privea repartizarea mîinii de lucru în noua societate – au căutat să ocupe (fie ei înşişi, fie copiii lor) tocmai acele nişe profesionale proprii micii burghezii orăşeneşti: învăţători, asistenţi medicali, vînzători, frizeri, etc. Penuria din anii ’80 face aceste meserii şi mai profitabile, dat fiind că sînt tocmai acelea din care “cade ceva” în permanenţă. De aici prestigiul uriaş, în anii aceia, al Liceelor Pedagogice, Sanitare sau Economice – ele erau calea cea mai scurtă de a te înscrie în mediul urban şi, atunci cînd ne raportăm la ele, trebuie să înţelegem că, înainte chiar de beneficiile materiale, ele întruchipau un privilegiu simbolic. Calea lungă era, evident, Facultatea, dar, din cauza restricţiilor în ceea ce priveşte numărul de admişi, aceasta era rezervată mult mai puţinora. Dar mai erau şi alte scurtături: armata, miliţia, CFR-ul şi transporturile, etc.

Omeneasca dorinţă de recunoaştere a urbanizaţilor

Totuşi, chiar şi aşa, lucrurile rămîn neclare. Deşi teoretic orăşeni, oamenii aceştia rămîn legaţi de sat: acolo le cresc copiii, acolo îşi petrec vacanţele, de acolo – mai ales după începutul sărăciei ultimului deceniu comunist – se aprovizionează. Şi – lucru extrem de important – la sat au o bucată de pămînt (cel mai adesea a părinţilor), în care pot investi. La bloc e doar un apartament, dat prin “repartiţie”, pe care-l poţi mobila, eventual îi poţi închide balconul, dar nu mai mult. Să-şi ia casă la oraş era dincolo de posibilităţile lor (şi, o dată cu avalanşa “sistematizărilor”, devenise şi destul de riscant). Dar la ţară, cu mîna de lucru locală (semănînd cu străvechea clacă), cu materiale “procurate” de prin întreprinderile socialiste, fără a fi nevoie de mari autorizaţii, se pot face multe. Ba chiar e o întrecere pe care statul comunist nu numai că n-o limitează ci, dimpotrivă, o încurajează. În anii ’48 – ’89 cele mai slabe investiţii s-au făcut în zona rurală; însă, pe de altă parte, aveam doctrina “ştergerii diferenţei dintre sat şi oraş”. Ori iată că această diferenţă poate fi suprimată fără ca statul să dea ceva, căci oamenii înşişi participă pasional la cursa modernizării satelor. Cum? În virtutea nevoii de-a se afirma, “de-a le arăta ei” celorlalţi, de-a-i convinge pe toţi că “s-au ajuns” la oraş şi, nu în ultimul rînd, (după vorba manelistului) ca “să moară vecinii mei”. Poate părea un argument slab, dar – în realitate – e cel mai tare: dorinţa de–a te impune în faţa celorlaţi, de a-i constrînge să recunoască faptul că-i depăşeşti, că – dacă tot nu eşti “domn” la oraş – măcar eşti fruntaş în sat, că eşti “deştept” şi “te descurci” şi, pentru toate astea, meriţi atenţia şi respectul lor. Într-un cuvînt: că dacă la plecarea din sat erai un nimeni, acum eşti cineva. Sînt mai multe lucruri aici: în primul rînd o frustrare abia mascată (da, trăiesc la oraş, dar nu sînt orăşean întru totul), apoi mult – şi deloc creştinesc – orgoliu (las’ să vadă ei cine-s eu), în fine, omeneasca nevoie de recunoaştere (vedeţi ce pot face cu capul şi cu mîinile mele). Şi mai e şi nevoia de a investi (banii şi munca) în ceva vizibil, al tău şi nu “la stat” (unde, de regulă, se înstăpîneşte altul pe munca ta). Concurenţa e acerbă: cei de la “colectiv” şi de la “bază” au pe mînă materia primă (a “economiei socialiste”) şi lucrează în echipă, cei “de la oraş” se pricep mai bine la părţile tehnice ale lucrărilor, iar cei de la mijloc se descurcă cel mai bine.

De la „navetişti” la primii întreprinzători particulari

Căci, de la un moment dat, apare o categorie intermediară între săteni şi orăşeni: navetiştii. În vezi pe culoarul personalului, cu basca sau clopul gaurite, neraşi, mestecînd o “Mărăşească” sau un “Carpaţi fără”, obosiţi cînd pleacă la lucru şi veseli cînd se-ntorc. Ce sînt ei? Echivalentul modern al zilierilor; situaţi (dimpreună cu vînzătorii din talcioc şi cei ce au în grijă curăţenia oraşului) pe ultima treaptă a piramidei sociale şi a celei a muncii. Sînt cei cărora comunismul le oferă cel mai puţin (cei ce ajunseseră la oraş cu 10 – 20 de ani în urmă măcar se văzuseră cu apartament)[4] şi, în acelaşi timp, cei ce “se descurcă” cel mai bine pe seama comunismului: se pricep la orice (zidărit, zugrăvit, tinichigerie, instalaţii, etc), “fac rost” de orice (de la sat pentru cei de la oraş sau de la oraş pentru cei de la sat, ba chiar şi “de la unguri” sau “de la sîrbi” pentru toţi), “au oameni” peste tot (cîte un paznic, un portar, un magazionier, un şofer pe basculă sau pe tractor – şi cine-a trăit atunci ştie cîtă greutate aveau asemenea oameni), ştiu ce, unde şi cînd “se găseşte” ori “se dă” (şi, de la un moment dat, atare informaţii valorau mai mult ca aurul). Pe scurt, sînt cam ceea ce acum se numeşte “băieţi de băieţi”: primii întreprinzători particulari ai României. Pe măsură ce penuria anilor ’80 se accentuează, rolul şi numărul lor creşte constat. Prima generaţie de urbanizaţi ai comunismului aspirase la recunoaşterea socială; “navetiştii”, ultima lui generaţie, nu dau doi bani pe aceasta. Ei ştiu – din interior (căci intră în multe case) – cum o duc (încălzindu-se la cărămidă refractară) şi foştii burghezi, şi noii ingineri; ştiu cum sclipesc ochii medicului la vederea pachetului de Kent şi cei ai profesorului la vederea puiului “de Gostat”, ştiu cum se dau notele în Liceele Industriale şi cum se intră la “Sanitară”, ştiu că sub chipiu fiecare “tovarăş miliţian” şi vameş ascunde ceva; ştiu, mai bine decît toţi, că nimic nu e ceea ce pare a fi şi că totul (şi toţi) are (au) un preţ. Ei, care nu sînt nimic în ierarhia lumii comuniste, sînt de fapt noul proletariat şi forţa socială cea mai activă a ultimilor ani ai ceauşismului. După ’90, cînd lumea se răstoarnă, sînt primii de pe lista de “disponibilizări” ai “mamuţilor industriali”, însă asta-i afectează prea puţin – vorba lui Marx: n-au de pierdut decît lanţurile. Oricum, deja din decembrie sînt în Ungaria cu tot ce poate fi transportat: chiloţi, cuie, hîrtie igienică, tricouri, oale, orice. Şi de-acolo vin cu visul oricărui om care a văzut Revoluţia Română în direct: televizorul color şi sticla de Coca Cola. Aşa începe noua lume a afacerilor. Apoi din Ungaria (deosebită şi nu tocmai de noi) trec mai departe: Austria, Germania, Italia, Franţa, pînă la Atlanticul spaniol. Aici e Ţara Făgăduinţei, e noul El Dorado care-şi aşteaptă cuceritorii: nemţii dau maşinile vechi (şi ce e vechi la ei, e nou la noi) pe cîţiva bănuţi sau chiar pe nimic (pentru că ei – ţară ecologistă – plătesc o taxă la cimitirul de maşini) şi, mai mult, cum ştie toată lumea, sînt pe cît de ordonaţi pe atît de tăntălăi – găseşti în schrott maşini zise defecte cărora nu le merge o piesă sau alta, piesă pe care-o poţi recupera de la maşina de alături şi-n cîteva ceasuri o repari pe prima. Încă ceva, de neimaginat în România: o dată pe lună vesticii îşi scot în stradă lucrurile nefolositoare (şi ce lucruri!), de la haine la mobilă, trecînd prin electrocasnice şi calculatoare, şi oricine poate lua ce vrea. Dacă ai un camion, ai în cîteva ore un depozit de “ajutoare” din decembrie. Şi în România totul se vinde mai ceva ca pîinea caldă! Sigur, nu toate lucrurile sînt dobîndite aşa cinstit precum cele din depozitele de maşini (şi prins cu mîţa-n sac românul şuieră: “da’ occidentalii au fost cinstiţi cînd ne-au vîndut la Yalta?”), însă despre asta e preferabil să nu discutăm. Cine s-a descurcat s-a descurcat, şi – cum spun americanii – nici o dată nu se întreabă cu privire la provenienţa primului milion. Aşa a început “minunata lume nouă”.

Eşecul economic al mândriei ţăranului maramureşean

Maramureşul are (între altele) două particularităţi: oameni hotărîţi şi aprigi; pămînt puţin şi slab roditor. Numai că, tocmai pentru că e puţin, pămîntul acesta începe (pe vremea Caritas-ului) să coste astronomic. Şi tocmai pentru că sînt aprigi, maramureşenii pleacă-n lume să facă bani pentru a-l cumpăra. Numai ei ştiu cum se descurcă acolo, dar vin cu banii în chimir. Şi, după ce-şi iau pămîntul, îşi “trag” şi casă, să fie cu fală-n sat: casă cum nu s-a mai văzut, cu zeci de camere, învelită toată-n marmură, cu parchet de arţar, cu “Răpirea din serai” pe peretele din camera de oaspeţi şi cu maşină, mare şi nemţescă, în curte. Aşa-s maramureşenii – oameni mîndri. Şi vor să meargă vestea mîndriei lor. Seara, pe malul lacului Como, cînd tac în barăci (maramureşenii-s mai tăcuţi de felul lor), fiecare se-ntrece cu ceilalţi în număr de camere şi mărci de maşină. Fiecare ştie că va zidi pe pămîntul sterp un castel care le va lua ochii (şi minţile) celorlalţi. Au fost cei mai săraci, nu-i nimic, vor fi cei mai bogaţi. Şi chiar au devenit. Din nimic, au ridicat Certezele. Fără drum, cu vechea şcoală şi vechiul dispensar – pe vremea cînd l-am văzut eu. Acum însă e totul pus la punct. Certezele e gata.

Dar pentru cine? Aceasta mi se pare a fi problema. Pentru ca cei care l-au ridicat să se bucure la bătrîneţe de munca lor. Da, e adevărat, cu atît mai mult cu cît nici ei nu mai sînt aşa cum erau acum 20 de ani. Dar cred că va fi fiind ceva trist în bucuria lor: au rămas singuri în acele căsoaie imense. Orice om, atunci cînd face o casă, va spune (cu mîndrie) că o face în primul rînd pentru copiii lui. Numai că aceşti copii – de regulă – vor altceva. Ei descoperă fascinaţia depărtării (fie oraşul la noi, fie – mai departe – străinătatea) şi se vor instalaţi acolo. Da, copiii din Certeze au case cum nu sînt multe în ţară, însă bănuiesc că cei mai mulţi dintre ei trăiesc în umbra Romei, a Parisului ori a Madridului. E acolo ceva ce n-au – şi nu vor avea niciodată – la Certeze. Şi, de aceea, cei mai mulţi nu se vor întoarce decît în vacanţe. Iar copiii acestor copii (nepoţii celor ce-au ridicat Certezele) sînt deja mici romani, parizieni sau madrileni. Sigur că acolo nu au asemenea case, însă – pe de altă parte – sînt în “lumea tuturor posibilităţilor”. Certezele – cu excepţia caselor lui enorme – ce le oferă? În fond, dincolo de faţadă, Certeze nu e decît un sat oarecare din România. Şi, ca toate satele României, e muribund. Puţina producţie a “colectivelor” a dispărut de mult, iar în locul ei nu s-a creat – în două decenii – nimic. Ţăranii îşi lucrează pămîntul – cu mijloace arhaice – pentru a produce atîta cît e necesar familiei şi animalelor din bătătură (asta se cheamă “economie de subzistenţă”). A plăti munci mecanizate pe mari suprafeţe e inutil fie pentru că nimeni nu le cumpără producţia, fie pentru că – dacă le-o cumpără – preţul de vînzare nu acoperă nici costul muncii investite pentru obţinerea ei. Ce vînd ei? Materie primă – cereale, legume, fructe, animale vii. În general materia primă e ieftină; scumpe sînt produsele prelucrate (cele de panificaţie, conservele, carnea procesată, etc). Ori pe acestea din urmă nu au cum să le producă (cum se spune astăzi) în mod “competitiv”: adică cu o tehnologie superioară (care să le garanteze calitatea) şi în cantităţi suficient de mari ca să poată intra pe piaţa marilor retaileri (supermarket-urile). Ei nu pot să susţină decît o producţie care, dacă depăşeşte necesarul casnic, rămîne una artizanală (botezată “tradiţională”, “ecologică” sau “bio”) şi pe care, dacă vor s-o vîndă cu profit, trebuie s-o evalueze la preţuri care n-o fac deloc atractivă (şi, în consecinţă, o fac puţin vandabilă). Aşa cum ştie toată lumea, afacerile (exceptîndu-le pe cele cu metale rare şi cu pietre preţioase) se fac nu vînzînd puţin şi scump, ci mult şi ieftin. Numai că, pentru a vinde ieftin trebuie să poţi produce şi mai ieftin, iar pentru a produce ieftin trebuie pe de o parte să lucrezi la scară mare, pe de alta să foloseşti o tehnologie care reduce costurile.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro



























Astra Film Festival 2017

VIDEO INTERVIU ​Hanka Kastelicova, producator executiv HBO Europe: Timpul mediu de productie pentru un film documentar HBO este de patru ani, dar am avut si cazuri in care totul s-a intins pe o perioada de 10-14 ani

Hanka Kastelicova, producator executiv HBO Europe, discuta in cadrul unui interviu despre implicarea HBO in productia de filme documentare si numarul mic de cinematografe din Romania: "De exemplu, filmul Lumea Vazuta de Ion B., regizat de Alexandru Nanau, a primit un premiu Emmy. Am continuat cu Alexandru si am produs filmul Toto si surorile lui, film care a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film, echivalentul Oscarului european".
  • Intra in articol pentru a citi principalele declaratii ale lui Hanka Kastelicova

1886 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi