Acum câțiva ani, Vladimir Putin își exprima regretul față de prăbușirea URSS, pe care o considera despre cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului douăzeci. În această privință, dincolo de critici minore privind stalinismul și pe Stalin, liderul autoritar al Rusiei rămâne fidel viziunii dictatorului paranoic care a murit acum șaizeci de ani, pe 5 martie 1953. Fără îndoială o persoană cu probleme psihice, Stalin a fost totuși un abil operator, un machiavelic pragmatic, care însă era total dedicat unui set de principii ideologice. S-a folosit cu cinism de toate modalitățile pentru a realiza un scop fundamental: înroșirea a cât mai multe zone ale globului.
Stalin a fost un bolșevic radical în pofida felului în care s-a folosit de teme șovine velicoruse în timpul și după al Doilea Război Mondial. A fost antisemit mai ales în ultimii ani ai vieții, așa cum arată și Robert Gellately. Antisemitismul său însă a fost politic și nu rasist. Cosmogonia lui Stalin era socială, nu biologică. Pentru el, evreii erau cosmopoliți, deci nu putea avea încredere în ei. Nu a avut încredere în nicio persoană sau grup care aveau legături cu Occidentul sau cu străinii. Una dintre cele mai importante victime ale epurărilor staliniste din Europa de Est a fost Laszlo Rajk, veteran al Războiului Civil din Spania, care nu a fost însă evreu, așa cum se afirmă în volumul de față.
Când Armata Roșie a ocupat Europa de Est, în perioada ofensivei din 1944-1945, Stalin nu a avut de fapt intenția de a permite realizarea „căilor naționale către socialism”. Desigur, a încurajat instrumente propagandistice precum „Fronturile naționale”, dar acestea au fost simple perdele de fum. Pentru el, așa cum i-a declarat comunistului iugoslav Milovan Djilas în timpul ultimei întâlniri dintre liderii iugoslavi și sovietici la sfârșitul anului 1947, conta controlul absolut al sovieticilor asupra regiunii. Acesta însemna îndeplinirea unui proiect pe care cel numit vozhd („lider absolut” în vocabularul sovietic, echivalentul termenului german Führer) si-l imaginase încă din primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Conform acestuia, cel care ocupa primul un teritoriu urma să impună instituții politice și sociale conforme propriei ideologii. Blestemul lui Stalin a constat în folosirea oricăror mijloace pentru câștigarea Războiului Rece. El a declanșat nu numai o acerba competiție cu Occidentul, încălcând fiecare decizie luată la Ialta, ci a și impus un context global în care conflictul mondial dintre societățile deschise și dușmanii lor va continua timp decenii după moartea lui.
Acesta este meritul principal al exceptionalei lucrări a lui Robert Gellately: folosind o cantitate imensă de informație în numeroase limbi, autorul scoate în evidență planurile geopolitice ale lui Stalin și demonstrează, contra afirmațiilor istoricilor revizioniști, că Uniunea Sovietică, și nu Statele Unite împreună cu aliații săi, a dorit și a provocat izbucnirea Războiului Rece. O asemenea teză este cu atât mai importantă cu cât, în prezent, ignoranța istorică și analize discutabile converg în încercări de a prezenta un politician periculos de naiv precum fostul vice-președinte al lui Roosevelt, Henry Wallace, drept un om de stat vizionar.
Gellately, important istoric al Germaniei naziste și al Rusiei sovietice, oferă o perspectivă panoramică a manevrelor politice, diplomatice și psihologice ale lui Stalin, care au permis Uniunii Sovietice să obțină statutul de superputere. Autorul are cunoștințe enciclopedice despre subiectul analizat. El construiește o naratiune convingătoare despre viclenie, brutalitate, prostie și idealism trădat. Firul istorisirii evoluează cronologic, începând cu triumful lui Stalin asupra rivalilor săi din elita bolșevică, după moartea lui Lenin, trecând prin ororile Marii Terori, pactul de neagresiune cu Hitler, dezastrele de la începutul războiului, după atacul nazist din iunie 1941, și apariția coaliției anti-fasciste.
Gellately insistă adecvat asupra obsesiei lui Stalin legată de dușmanii interni și asupra credinței acestuia în puritatea doctrinei oficiale. Capitolele care discută summit-urile de la Teheran, Ialta și Potsdam sunt într-adevăr revelatoare, adăugând importante nuanțe interpretărilor anterioare ale acestor evenimente de importanță mondială. Viziunea lui Gellately asupra obiectivelor internaționale sovietice diferă semnificativ de interpretarea clasică formulată de George Kennan in anii patruzeci si cincizeci. În timp ce Stalin a adoptat obiective imperiale velicoruse, acest lucru nu a însemnat o revenire la visele geopolitice ale Romanovilor. Stalin a fost un internaționalist leninist, iar cartea lui Gellately este o dovadă pentru modul în care această agendă mesianică a fost pusă în practică după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nu doar în Europa, dar și în Asia. Stăpânul Kremlinului a știut cum să își disimuleze planurile, mimând un comportament prietenos, rezervat. Cu toate acestea, el a aprobat și l-a încurajat pe Kim Il Sung să atace sudul peninsulei Coreea și să declanșeze o aventură militară cu grave consecințe. Diferența dintre Stalin și dușmanul lui de moarte, Troțki, constă într-o concepție diferită privind ritmul expansiunii comunismului. El nu a negat niciodată legitimitatea unei astfel de strategii.
Această concluzie provocatoare ar trebui luata in consideratie de istoricii revizioniști: dacă tiranul nu ar fi murit, el ar fi urmărit fără ezitare să provoace și să câștige un nou război mondial pe care era convins că sovieticii și „lagărul progresist” l-ar fi câștigat. În acest sens, Mao, cu a sa metaforă despre vântul dinspre est care va birui vântul dinspre vest, a fost un veritabil continuator al moștenirii staliniste. Hrușciov, partizanul „coexistenței pașnice”, a fost de fapt renegatul revizionist condamnat cu atâta furie de Mao.
Instrumentul creat de Stalin pentru a realiza proiectul revoluționar suprem a fost Cominformul, prescurtare pentru Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, înființat în octombrie 1947 în timpul unei conferințe secrete în Polonia. Stalin însuși a ales numele săptămânalului oficial al organizației: „Pentru pace trainică, pentru democrație populară”. Fiecare dintre aceste cuvinte era o minciună. Stalin nu dorea o pace trainică și în mod sigur nu era un democrat. Redacția revistei a fost on prima fază în Belgrad, iar după ruptura cu Tito, a fost mutată la București. Avatarurile Cominformului, excomunicarea lui Tito și procesele spectacol merită o analiză aprofundată. Stalin și ideologul-șef, Andrei Jdanov, au conceput Cominformul drept un club select, care nu includea importante partide precum cel chinez sau grec. Comuniștii francezi și italieni erau însă reprezentați, semn că Stalin nu excludea expansiunea în vestul Europei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
