Am scris acest articol încercând în prima parte să explorez câteva date de istorie personală ale copilului, adolescentului Raed, disponibile public, desenand contextul cultural, etnic şi religios aparte în care a crescut si s-a format ca tanar. În a doua parte, plecând de la observaţia că in Romania avem o criză de lideri si de leadership, am pus jos câteva gânduri aplicabile unui sub-sistem social paralel la fel de greu încercat și la fel de vital viitorului naţiunii române, ca şi sănătatea: educaţia.
Omul, Raed
Doctorul Arafat nu s-a gândit niciodată că ar putea fi personal asociat cu generarea vreunui eveniment de urgenţă, într-o altă postură decât cea de salvator sau de organizator al intervenţiei de urgenţă. Cetatean de origine palestiniană, a crescut intr-una din cele mai greu incercate regiuni din lume. Familia sa parcurge experienta traumatizantă a împărţirii Palestinei intre evrei și arabi (ulterior Rezoluției ONU 181 din noiembrie 1947), a războiului civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, a Războiului arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 – iulie 1949).
Copilareste într-o familie palestiniană cu 3 copii, într-un oraş cu un număr de locuitori comparabil cu Râmnicu Vâlcea-putin peste 126.000 locuitori (Nablus), situat la 63 de km N de Ierusalim. Copilul Raed creşte într-o Cisiordanie aflată într-un conflict permanent, dat de luptele dintre coloniştii evrei şi Autoritatea Națională Palestiniană, într/un climat tensional, marcat de arestări, de represiuni publice, de crime inter-etnice, de abuzuri militare.
Imediat după ce împlinește vârsta de 3 ani, devine el însuși martor al celui de-al treilea conflict armat arabo-israelian, numit Războiul de Șase Zile, un conflict armat între Israel și o alianta de trei state arabe, castigat de Israel, in urma caruia Israelul ocupa Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Ulterior războiului de 6 zile, se admite prin acord politic crearea unei „Linii verzi” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii ocupate”; Cisiordania devine, alături de Fâșia Ghaza, un teatru efectiv de lupta si frictiuni inter-etnice, alimentate si de construirea sau extinderea unor așezări israeliene evreiești în diverse enclave din Cisiordania, de slaba dezvoltare economica si comerciala, rezultata din starea permanenta de razboi, de conflictele mocnite dintre Hamas și Autoritatea Palestiniană si de investitiile în înarmare.
Palestina
Palestina ultimilor ani nu este un loc unde poți vorbi de dezvoltare economică sau comercială. Războiul, abuzurile, violurile, crimele și discriminările sunt regula, iar atacurile violente asupra militanților palestinieni (şi viceversa, împotriva armatei israeliene), instituțiilor și simbolurilor lor sunt frecvente: recent, Mahmud Abu Rahma, un cunoscut membru al unui grup pentru drepturile palestinienilor a fost înjunghiat pe 13 ianuarie a.c., iar o moschee aflată la 15 km de linia verde a fost incendiată pe 11 ianuarie. La noi, asta e imediat după Sf. Ion, parcă.
Intr-o astfel de zona, de zeci de ani, violentele se întâmplă frecvent, uneori zilnic, cu o periodicitate matematică. Să ne imaginăm ce înseamnă asta pentru mentalul colectiv, pentru starea zilnică de spirit a oamenilor și pentru copii și tineri care încep să conștientizeze că moartea este întotdeauna foarte aproape. Sub presiunea acestei conștiințe și în virtutea datului natural pentru supraviețuire, oamenii se transformă, punând ce au mai bun în slujba familiei și a celor la fel ca ei. A trăi, a supraviețui, înseamnă să ajungi seara acasă, după ce ai trecut norocos şi nevătămat pe lângă o mașină-capcană care i-a spulberat pe cei din spatele tău sau să găsești o cale de a pune ceva de mâncare pe masă copiilor tăi în condițiile în care locurile de muncă sunt volatile iar plăţile sunt foarte mici. Sau, în cazul copiilor care se joacă în proximitatea sârmei ghimpate și a cartușelor, să sară la timp când încep bubuiturile. Sau, pentru unii dintre ei, să aibă norocul de a fi pansaţi la timp sau măcar să li se pună un garou –de către oricine!- care să oprească sângerarea până la venirea ambulanţei.
Copilul Arafat trebuie să fi crescut într-o astfel de atmosferă de război, în care vrei, nu vrei, cunoscuți, poate prieteni sau membri ai familiei devin victime. Într-un astfel de spațiu este vital pentru ai tăi să știi să pui un garou, să faci o injecție, să împachetezi o fractură. Prima echipă de prim ajutor, făcută cu încă doi prieteni, pe care o încheagă Raed Arafat, începe să funcţioneze cam când avea 14 ani, o vârstă la care copiii din Europa sau US încă se joacă.
Sub presiunea războiului, joaca lui este premonitorie, câteodată magică, cu sânge şi praf, doar cu o trusă de prim ajutor, după orele de şcoală, ca voluntar în echipele de pompieri şi de urgenţă. Are şansa unei familii educate, credincioase şi relativ înstărite şi beneficiază el însuşi de o educaţie bună el, învaţă limba franceză, are prieteni bine-crescuţi.
Plecarea
Mai târziu, peste doi ani, hotărăşte să părăsească Palestina, ca sutele de mii de co-naţionali care au lăsat căminul şi familia pentru a călători spre nopți fara explozii, fără miros de păr ars, fără napalm, cu mai puţină suferinţă; acelasi gand al plecarii a fost in mintea a alte 2 generatii de palestinieni, in drumul lor catre Kuwait, Siria, US, Iordania, Liban, US care acum carmesc catre Emirate, Arabia Saudita, Qatar. O natiune supra-nationala, compusa din indivizi dinamici, al caror genom s-a imbogatit prin schimbare si exersarea optiunii personale, ambele alimentate de convingerea –formata intre teama generata de explozii si bucuria produsa in rugaciunile comunitatii – ca noi, oamenii, suntem singurii responsabili pentru ceea ce facem. Pasiunea il duce la medicină (ii zicea tatalui lui: „fie medic, fie gunoier”) si desi ar fi putut studia la alte universitati din lume, depune dosarul de candidatură si decide sa mearga in România. La 16 ani, ruperea de ţară şi familie trebuie să fi fost grea, chiar şi pentru un tânăr bărbătat atât mai devreme.
Trebuie sa fi parasit oraşul cu o maşină, până la aeroportul din Amman, în Iordania, de unde se putea zbura inspre România; putea decola si mai aproape, la aeroportul Ben gurion aproape de Tel Aviv, însă intrarea în Israel era atent decorata cu sarma ghimpata si tablite care indicau interdictia intrarii rezidenţilor palestinieni; tren nu e, oraşul Nablus nu mai avea cale ferată, distrusă fiind de războiul din 1948, după doar 37 de ani de la construcţia lui de catre britanici.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
