C. Ionescu-Gulian, pana in momentul mortii, la 21 august 2011, membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a fost cel care a distrus filosofia românească. Nu a exprimat niciodata vreun regret. Decesul lui Gulian, flagelul dogmatismului in anii sovietizarii anti-culturale si chiar mai tarziu, a trecut neobservat. Academia a dat un comunicat laconic in care anunta „cu intristare” stingerea din viata a unui membru prezentat ca un prolific ganditor. Nimic despre nimicirea filosofiei românesti, nici macar un cuvant despre „umbrele” din biografia acestui epitom al „obsedantului deceniu” in tot ce-a avut acesta mai distructiv, doar fapte pretins notabile si contributii presupus remarcabile. Tot pe site-ul Academiei gasim informatia ca acest funest personaj primea si indemnizatie de merit. Eu am aflat intamplator de moartea lui Gulian, intrucat scrisesem despre personaj in 2010 si cautam posibile reactii.
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un-roller-al-filosofiei-c-ionescu-gulian/
Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in aneantizarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”? Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii? Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit? Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata “De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simtea domnia sa aflandu-se atatia ani, pe post de coleg in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu a simbolizat spiritualitatea, ci siluirea ei.
Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): “Introducere in etica noua” si “Introducere in sociologia culturii”. Ii citise si ii cita pe langa Marx, pe Georg Simmel, pe Max Scheler, pe Alfred si pe Max Weber. A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o furibunda vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian, pe un Ion Petrovici, pe un Ionel Gherea si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa viscerala pentru Constantin Noica si mai ales pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu delatorul Pavel Apostol). In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:
Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.
A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”. Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in “Ziarul Financiar” pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:
La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!
Au urmat ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari. Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare. In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre “Hegel si filosofia crizei”, recenzata in “Le Monde des livres” de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune. In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”). Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC).
L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested cu chip de batracian, lipsit de memorie si sentimente. Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase, un culturnic asiduu si nevertebrat), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, Gh. Epure, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie. Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in experimentul eliticid din Romania.
Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica. Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta. Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic. Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. Gulian a facut parte din specia perfectilor acrobati.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
