Absurditatea tezei negaţioniste de nomine a lui Alex Cistelecan sare în ochi: faptul că muncitorii nu au proprietatea mijloacelor de producţie în comunismul de stat nu apropie acest regim de capitalismul occidental, „de piaţă“, ci mai degrabă de sclavagismul oriental pe care Marx îl denumise „modul de producţie asiatic“ (şi pe care manualele de socialism de pe vremuri îl evitau cu discreţie). De asemenea, nu ştiu exact ce înţelege autorul prin „legea valorii“, dar dacă el se referă la celebra teorie a lui Marx (preluată într-o anumită măsură de la D. Ricardo), potrivit căreia valoarea unei mărfi este dată de munca socialmente necesară pentru producerea ei, atunci această lege funcţionează (dacă funcţionează) în orice sistem în care are loc schimbul de mărfuri, indiferent dacă el este capitalist, socialist sau feudal. Cât despre „structura de clasă“, desigur că în ţările aşa-zisului „socialism real“, stratificarea socială s-a menţinut, ba a devenit adesea încă şi mai radicală (în cazul nomenclaturii) decât în capitalism, dar asta nu înseamnă deloc că respectivele regimuri au devenit capitaliste prin faptul că sunt inegalitare. Dacă şi pisica, şi vaca au coadă lungă, asta nu înseamnă că pisica e o specie de vacă! Fără capital liber, fără piaţă autentică, fără libertate şi egalitate juridică, fără libertatea de circulaţie şi de stabilire, fără proprietate privată garantată care poate fi vândută şi cumpărată liber nu avem capitalism. Restul sunt sofisme ieftine ale stângismului de nomine şi cred că un intelectual care se respectă ar trebui să se ruşineze să le producă, şi încă în chip polemic.
Revine însă în discuţie celebra chestiune dacă Marx este responsabil pentru crimele comunismului şi, în general, dacă între marxism şi leninism-stalinism există o legătură necesară, lucru contestat de articolul d-lui Cistelecan. Marx este un autor complex la care, aşa cum arăta Leszek Kołakowski, se întâlnesc romantismul organicist, prometeismul revoluţionar şi scientismul istoricist1. Mai simplu, există în Marx, pe de o parte, ideea că lumea poate fi schimbată în mod voluntar, dar şi ideea, extrem de diferită, că lumea se schimbă potrivit unor legi impersonale şi ineluctabile şi că oamenii, deşi fac istoria, nu o controlează. Aceste ingrediente extrem de diferite nu au fost niciodată perfect sudate (şi nici nu aveau cum să fie), iar marxiştii ulteriori – de la Engels la Stalin (pentru a nu mai vorbi despre Bernstein, Plehanov, Rosa Luxemburg, Gramsci etc.) – au utilizat cu predilecţie unul sau altul dintre ingrediente, creând diferite marxisme, uneori totalmente diferite şi care s-au afurisit reciproc, la fel precum ereziile în primele secole creştine. Marx este, aşadar, un „conglomerat“, unde se poate găsi aproape orice şi se pot afla legitimări pentru demersuri diametral opuse: putem afla, de pildă, mai ales în scrierile de tinereţe, proiectul generos al unei reconcilieri finale a omului cu natura, cu munca, cu societatea, cu el însuşi prin recuperarea autenticităţii înstrăinate în societatea împărţită în clase; dar alteori, precum în Manifestul Partidului Comunist, se cere mai întâi trecerea prin iad:
„La început, acest lucru (exproprierea burgheziei) nu se poate face decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care sunt depăşite în decursul mişcării şi care sunt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.“2
Prin urmare, la întrebarea dacă „Marx se regăseşte în leninism-stalinism?“ nu se poate răspunde univoc: „conglomeratul“ marxian în ansamblul său nu se regăseşte acolo, însă el nu s-ar putea regăsi de fapt în niciun proiect politic coerent, din simplul motiv că este în esenţa sa contradictoriu şi, de aceea, imposibil de pus în practică în ansamblu. Dar un „anume Marx“ a putut fi în mod autentic aşezat de Lenin şi Stalin la baza sistemului lor terorist, astfel că şi Lenin, şi Stalin au fost în mod autentic, într-un anume sens, „marxişti“.
O altă chestiune, repusă pe tapet mai ales în zilele acestea de criza globală financiar-economică, este dacă, prezicând sfârşitul capitalismului, „Marx a avut, sau nu, dreptate“. Din nou, răspunsul nu poate fi decât echivoc: dacă prin „a prezice“ înţelegem ceea ce numim astfel în ştiinţele naturii (de exemplu, a prezice o maladie cunoscând în prealabil o anume structură genetică sau a prezice o eclipsă de soare, cunoscând mişcările Pământului şi Lunii), atunci pur şi simplu nu se poate vorbi despre predicţie în cazul „conglomeratului“ marxian, care nu este o ştiinţă, sustrăgându-se procedurilor de testare, tocmai din cauza caracterului său de „conglomerat“. Vreau să spun că, orice s-ar întâmpla cu capitalismul actual, sub raport ştiinţific, Marx nu a putut prezice nimic. Dacă însă îl considerăm pe Marx autorul unei importante gnoze sau metafizici a istoriei, dacă nu chiar „profetul“ unei religii seculare, atunci desigur că, orice s-ar întâmpla (ori nu s-ar întâmpla), „Marx a avut dreptate“, cu condiţia să credem în această gnoză. Dar cu acelaşi drept am putea crede în prezicerile astrologiei, sau ale cultelor New Age, sau ale predicţiilor „calendarului maya“. Să fiu bine înţeles: sunt convins că trebuie să luăm în serios şi acest sens, să-i spunem „gnostic“, al cuvântului „a prezice“, indispensabil în felul său în sistemul credinţelor noastre. Pretind însă să se nu confunde voluntar sau involuntar cele două sensuri ale termenului, dacă se doreşte să se vorbească coerent şi cu sens.
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
