Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist”. Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare. Public mai jos prefata scrisa pentru editia romaneasca.
http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0
Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea capitivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.
La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.
Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase. Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
