Presedintele Bancii Centrale Europene (BCE), Jean Claude Trichet, repeta cu obstinatie ca dezechilibrele agregate ale zonei euro (UM) sunt inferioare celor ale SUA, ale altor tari mari (probabil se refera la Japonia, cu o datorie publica de peste 200% din PIB). Asa a spus si la ultima reuniune a liderilor zonei euro unde a fost prezent si secretarul Trezoreriei al SUA, Timothy Geithner. Prin aceasta remarca el incearca, se pare, sa sublinieze ca starea de ansamblu a economiei europene (a zonei euro) nu ar trebui sa ingrijoreze mai mult decat cea a altor tari mari.
Si drept este ca, daca se compara dezechilibrul de cont curent, deficitul bugetar si datoria publica agregate (ca pondere in PIB) ale zonei euro cu ale SUA cifrele il sustin pe Trichet; de pilda, datoria publica a SUA depaseste 90% din PIB fiind peste nivelul din UM; deficitul bugetar al zonei euro va fi sub 5% in acest an fata de cca 10% in SUA. Dar, aceste cifre se cuvine sa fie judecate in relatie cu radacinile crizei datoriilor suverane in UE, in zona euro. Fiindca, desi nivelul datoriilor publice conteaza, cauza principala a crizei europene rezida in constructia defectuoasa a zonei euro.
- O uniune monetara nu poate sa reziste in lipsa unor complemente de ordin fiscal
Mai mult ca oricand se vede ca o uniune monetara nu poate sa reziste in lipsa unor complemente de ordin fiscal –mai concret, in lipsa unei trezorerii comune, a unor reglementari si institutii ale pietelor financiare comune. Tocmai aceasta stare diferentiaza in mod esential SUA (sau Canada, care are si ea o alcatuire federala) de zona euro. Pe termen indepartat nu se poate exclude o criza suverana in cazul SUA, daca datoria lor publica continua sa creasca si restul lumii si-ar pierde increderea in dolar ca moneda de rezerva. Insa “criza americana” s-ar manifesta printr-o depreciere masiva a dolarului care ar conduce la o inflatie autohtona mare. Intr-o perspectiva cu care putem opera certificatele si titlurile de trezorerie americane raman intre activele cele mai sigure.
Nimeni nu se gandeste la disparitia dolarului SUA, in timp ce despre viitorul zonei euro (si implicit despre euro) se discuta si sa fac scenarii. Si nu numai ca se fac scenarii, dar pietele reactioneaza si iau in calcul evenimente de genul unor falimente suverane in zona euro, efecte de contaminare, relatia intre banci si datorii suverane, etc. Daca un stat american ar intra in incapacitate de plata nimeni nu ar pune in discutie soarta SUA ca uniune monetara, a dolarului. Capitalizarea bancilor pare sa fie mai buna in SUA decat in Europa si peste Ocean exista institutii de reglementare si supraveghere a pietelor financiare la nivel federal.
Asemenea exemple pot continua. Un argument peremptoriu ca pietele nu tin cont de “deficite agregate” ale UM (UE) este ca, de la inceptutul crizei, ele discrimineaza tot mai sever intre obligatiunile tarilor membre. Convergenta intre ratele dobanzilor din deceniul ce a premers criza (si care a debutat cu introducerea euro!) a fost o eroare de evaluare, o miopie, a pietelor –care a si indus supraindatorare la nivel public si privat. Acum pietele s-au trezit, chiar daca o fac cu excese in reactii. Cat de linistitor ar fi un deficit extern al UM relativ mic daca fractura de competitivitate intre Germania&Co si economiile sudice s-ar adanci tot mai mult?
Constituirea facilitatii Europene pentru Stabilitate Financiara (EFSF) dovedeste si ea ca teza sefului BCE are fisuri. S-ar putea face o analogie intre programul TARP (Toxic Assets Recovery Program) din SUA si EFSF. Dar schema elaborata la Washington, de sustinere a unor entitati financiare, nu a avut ca temei preocuparea ca ar fi pericilitata existenta SUA ca uniune monetara. In timp ce soarta uniunii monetare europene se joaca. Mai mult, insesi operatiunile BCE de achizitii de obligatiuni suverane ale unor tari din zona euro intaresc teza ca ce ii lipseste UM este fundamentul fiscal/bugetar comun.
- EFSF ar trebui sa capete o forta mult mai mare, sa ajunga la cca 2000 miliarde euro resurse mobilizabile
EFSF incearca sa preia din povara teribila asupra BCE, care a ajuns “pompierul de serviciu” in UM. Dar ce se incearca prin EFSF, fie ea intr-o forma mult extinsa (ca volum de resurse si gama de operatiuni) este numai un substitut la ceea ce ar da soliditate zonei euro. Oricum, EFSF ar trebui sa capete o forta mult mai mare, sa ajunga la cca 2000 miliarde euro resurse mobilizabile. Necazul este ca perspectiva integrarii fiscale(bugetare) este incetosata de disputa intre doua viziuni care se bat cap in cap. Germania, Olanda, Finlanda si alte tari vad in emisiunea de eurobligatiuni o culme a adancirii integrarii, dincolo de impedimente de ordin legal si politic.
Alte tari (intre care cele aflate la mare ananghie), dar si oficiali ai Comisiei, considera ca emisiunile de eurobonduri ar fi calea cea mai eficace de a stopa atacurile speculative (vezi si articolul meu din ZF, 22 august, a.c). Argumente pro si contra pot fi aduse in favoarea introducerii de euro-obligatiuni acum. Dar, numai faptul ca exista asemenea dispute si incapacitate de a lua decizii la timp (cum s-a intamplat si la Wroclaw), ca si lipsa altor instrumente de interventie la nivelul zonei euro arata ca ce tot repeta seful BCE nu convinge. Poate ca acutizarea crizei va forta tarile zonei euro sa mearga spre integrare fiscala si, este de gandit, politica –intrucat, cum se spune, “nu poate exista taxare fara reprezentare politica”(no taxation without representation). Daca nu, este greu de vazut cum va rezista zona euro in forma actuala. Maniera incrementalista (a pasilor mici, dupa tatonari si incercari) isi arata limitele in conditii de criza profunda.
Simpla disciplinare fiscala (bugetara) nu poate inlocui elemente de integrare fiscala. Iar aceasta din urma nu se poate rezuma la existenta unui tar al finantelor, a unui “ministru european”, care sa dea verdicte si sanctiuni. Criza financiara actuala arata ca si tari care au avut executii bugetare relativ disciplinate (Spania, Irlanda, de pilda) au capotat cand indatorarea excesiva a sectorului privat a vulnerabilizat la extrem bilanturi ale bancilor, a favorizat un ciclu de avant si prabusire. Zona euro are nevoie de o politica economica rotunda, care sa tina cont de nevoia de instrumente care sa amortizeze socuri asimetrice, sa tina cont de operatiuni financare cros-frontaliere. O trezorerie comuna ar ajuta si convergenta economica reala, fara de care tensiuni vor persista. Cand Trichet vorbeste despre dezechilibre la nivelul UM, al UE, foloseste o logica care promoveaza chiar ideea emisiunii de eurobonduri si a institutiilor comune.
Textul Prof. Daianu a aparut si in editia de luni a ZF
