Conceptia pacii imperiale este un termen folosit pentru prima data deEdward Gibbonintr-una din cele mai importante lucrari istorice din toate timpurile, “Declinul şi căderea imperiului Roman.” Istoria umanitatii a cunoscut astfel de perioade in care hiper-puterea dominanta care a impus o pacificare fortata in teritoriile de influenta (sau ocupate) pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin indelungata. Putem mentiona in afara de consacrata Pax Romana si Pax Mongolica, Pax Hispanica, Pax Britannica si in sfarsit, ultima dintre toate, Pax Americana.
Pax Romanaeste (a fost) un concept politic, caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman. Pax Romana însemna în primul rând ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.
Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă patricieni, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare. Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu.
Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multietnic cu centrul în Mediterana, a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Aporturi esenţiale în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani – ca şi mândria lor – şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire – inclusiv a geto-dacilor – s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.
Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion locuitori) într-un impresionant centru. Pax romana a durat aproape doua secole (207 ani) intre 27 î.Hr si 180 d.Hr.
O a doua “pace imperiala”, care adurat aproximativ un secol si jumatate (aproape doua), a fostPax Mongolicasau Pax Tatarica. Perioada de dominatie mongola asupra majoritatii teritoriilor din Estul Asiei si pana in Centrul si Estul Europei a durat pe majoritatea teritoriilor mentionate cam un secol si jumatate, de la inceputul secolului al XIII-lea pana la mijlocul secolului al XIV-lea. O administratie competenta (de sorginte chineza) a dus la dezvoltarea comertului si siguranta legaturilor comerciale printr-o retea de drumuri conectate la “Drumul Matasii.” Infiintarea unui serviciu postal eficient, o integrare a supusilor si o toleranta religioasa de durata care au transformat aceasta perioada intr-una infloritoare din multe puncte de vedere, infirmand multe din neadevarurile istorice legate de hegemonia Mongola.
O alta perioada de hegemonie imperiala dupa razboaiele napoleonice si pana in preajma primului Razboi Mondial a fost caracterizata dreptPax Britanica. Perioada in care Imperiul Britanic domina oceanele lumii si facea jocurile geopolitice, cele mai importante devenind “imperiul in care soarele nu apune niciodata.” Imperiul Britanic a fost fara indoiala primul imperiu capitalist, insotit din nefericire de un colonialism atroce si lipsit de scrupule, care se razbuna din plin astazi pe Marea Britanie a zilelor noastre.
In sfarsit, se poate vorbi de o hegemonie americana “intre doua doctrine”. Ambele din nefericire nerespectate. Hegemonia americana incepe cu devenirea Americii intr-un pol de putere absolut in continentele Americane (Sud si Nord) prin aplicarea doctrinei Monroe, acceptata de voie sau nevoie de puterile Europene. Doctrina Monroe proclama la 2 decembrie 1823 că puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene şi coloniile lor. Daca aceste războaie ar fi apărut totuşi, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagraţii ca pe nişte acţiuni ostile la adresa lor. Preşedintele SUA, James Monroe, a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul discursului anual asupra stării Uniunii, ţinut în faţa Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe ale SUA.
De fapt, interventionismul(aproape silit) in treburile mondiale in general si in cele ale Europei in special sunt considerate de mine o incalcare a acestei doctrine. Interventionismul american este stopat dupa Primul Razboi Mondial, cand exista o presiune a opiniei publice americane pentru o reconstructie si o iesire din “afacerile altora”. Aceasta perioada a fost numita “izolationism” si a fost caracterizata prin “neintervenirea” in politica externa a altor state (realizata extrem de precar) si prin protectionism economic si bariere vamale pentru importurile de produse finite (aproape nerealizate). Aceasta politica s-a terminat de facto dupa inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
“Secolul American” (American Century), inceput in 1918, s-a terminat in mai putin de un secol. Din punct de vedere istoric, consider finalul acestui “secol american” in 2005, mai exact pe data de 26 ianuarie 2005, cand Colin L. Powell a demisonat si a parasit administratia Bush. Doctrina care a permis hegemonia aceptata si acceptabila a Statelor Unite, numita si “Doctrina Powell”, a fost bazata pe principii care, de consens, care includeau punctele urmatoare:
1.Interventie numai daca interesul vital al SUA este amenintat;
2.Este necesara fezabilitatea si succesul obiectivelor interventiei;
3.Analizarea riscurilor si verificarea adevarata a acestora;
4.Toate mijloacele neviolente trebuie epuizate anterior;
5.Existenta unei strategii plauzibile de iesire din conflict inainte de declansarea lui;
6.Toate consecintele posibile trebuie luate in considerare;
7.Trebuie sa existe o sustinere a majoritatii poporului American;
8. Interventia trebuie sa fie conform normelor constitutionale Americane si legilor internationale;
O mare parte din aceste puncte nu au fost respectate in conflictul din Irak. Conflictul din Afganistan a intrunit majoritatea celor 8 puncte, inclusiv strategia de iesire.
Despre o posibila, dar improbabila Pax Sinica, intr-o postare viitoare. Deocamdata vom trai intr-o lume multipolara, sa speram ca alegerile noastre vor fi cele benefice Romaniei.
Bibliografie, note si citate:
Michael Prawdin.The Mongol Empire: its rise and legacy.New Brunswick: Transaction, 2006.
Laurence Bergreen.Marco Polo: From Venice to Xanadu. New York: Vintage, 2007.
Herring, George C.,From Colony to Superpower: U.S. Foreign Relations Since 1776, 2008
Donald Dozer.The Monroe Doctrine: Its Modern Significance. New York: Knopf, 1965.
Politeia Geopolitical Analyses - din seria “Lumea in care traim”.
