​«Pe vremea acelui razboi intre Franta si Anglia, nevoile financiare ale regelui Angliei erau atat de mari incat toate veniturile si depozitele pline cu lana nu le mai puteau acoperi. Afacerile curtii britanice erau conduse prin doua banci florentine- Pardi si Peruzzi- care au dat faliment dupa ce regele a refuzat sa isi achite datoriile care urcasera la 1.365.000 florini de aur, echivalentul intregului regat» Asta se intampla pe la 1348. Giovanni Villani, Nuova Cronica, scrie Dan Popa pe blogul sau.

Villani, fost bancher, a lasat o cronica foarte importanta, o istorie a Florentei intre 1300 si 1348. Florentinii incepeau sa isi faca primele retele bancare prin Europa, in special in Nord. Afacerile pe care bancherii le faceau cu foarte bun profit erau sa imprumute Statele care aveau nevoie de armate puternice, de drumuri bune samd. Pe la 1290, englezilor li se facuse de castele cat mai mari, care necesitau bani multi. Nu numai pentru construirea lor, ci si pentru intretinere. Potrivit cronicarului, regele britanic s-a declarat insolvent si a refuzat sa mai achite ratele la banci care prin urmare au falimentat.

Eduard I-ul, pe la sfarsitul secolului al XIII-lea avea nevoie disperata de bani asa ca se imprumuta frecvent la bancheri. Ca sa isi acopere imprumuturile, a marit taxele, punandu-se rau cu toate clasele sociale, aducand tara in pragul falimentului. Pana la urma a murit, intrucat nu era cunoscut ca highlander.

Regele francez avea o alta tactica. Devaloriza moneda si isi platea ratele la banci la o valoare mult mai mica.

Venetia a avut si ea mari probleme cu deficitul public. Venetienii tineau o armata in Lombardia, ca sa se bata cu invadatorii francezi si mai ducea si un razboi in Egee, contra turcilor. Pentru a-si finanta aceste nevoi, se imprumuta la greu. In plus, Edward III se imprumuta de la bancherii venetieni si pe urma il durea undeva de bani.

In acea perioada, cheltuielile ordinare ale Italiei erau acoperite din taxele incasate la buget. Pentru razboaie si alte asemenea costisitoare treburi, Venetia lansa titluri de stat. In sec XV-XVI, ordona pur si simplu bancherilor sa ii finanteze, asa incat o buna parte din banci au dat banii Statului si apoi au falimentat.

1715. La moartea regelui Louis XIV, Franta era intr-o stare financiara precara, chiar daca nu in pericolul falimentului. Trebuia redresata, pentru asta fiind adus un scotian, John Law, care a consfintit falimentul de stat. A infiintat o banca dupa modelul Bancii Angliei, a introdus bancnotele care erau garantate de rege. Familiilor le era interzis sa detina mai mult de 500 livre de metal pretios, suspenda valoarea liberatorie a aurului, apar speculatiile si in final, falimentul. Despre masurile care au readus economia pe linia de plutire, maine.

Cu mult inainte, in vechea Grecie, legislatia lui Dracon, în Atica ca si alte legislatii asemănătoare în alte cetăti stat nu au izbutit să îmbunătătească si să reglementeze situatia critică a debitorilor rurali. Micii proprietari împovărati de datorii nu pot face fată unei economii de schimb în care circulatia monetară se intensifică, nu mai pot trăi împreună cu familiile lor în conditiile inumane ce li se impun de către cei care le împrumută bani, răscoala este pe cale să izbucnească si oprimatii se constituie în grupări gata de a actiona, cu un program politic care începe să se contureze tot mai pregnant: ei cer stergerea datoriilor si împărtirea pământului.

Solon, arhonte din anul minus 594, (citat de Aristotel), a abolit datoriile micilor proprietari rurali, care-si garantasera idiotii nu numai cu pamanturile ci si cu propria lor persoană. Unii au fost vanduti ca sclavi; urmarea firească a acestei măsuri era redobândirea libertătii personale pentru cei căzuti pradă bancherilor. Eliberarea debitorilor de povara datoriilor a căpătat denumirea de seisachteia, scuturarea de poveri, se referea la două grupuri de oameni si a fost întărită printr-o lege care pe viitor oprea înrobirea pe calea contractării de datorii.

Datoria era în general garantată prin propria persoană si atunci când datoria nu era plătită, debitorul devenea sclavul creditorului. În perioada anterioară introducerii monedei, un om care nu se putea întretine singur, nu prea avea alternativă decât să devină sclav si să fie hrănit si adăpostit în schimbul muncii sale. Solon a schimbat moneda ateniană, trecând de la standardul din Egina la moneda mai usoară din Eubeea, talantul având acum 100 de drahme în loc de 70. Cetatile grecesti ajunsesera in pragul insolventei ca urmare a cheltuielilor cu inarmarea si ducerea de razboaie. In unele cazuri s-a ajuns la conflicte, in vreme ce in cazul altora s-a apelat la imprumuturi masive puse la dispozitie de consortii bancare.

Cred ca maine o sa scriu despre deficitele publice ale Daciei si mai ales despre cum a facut Burebista inflatie, ca sa iasa tara dintr-o criza serioasa.

Comenteaza pe blogul lui Dan Popa.