Este, desigur, mult prea devreme pentru a vorbi acum despre eventuale schimbări pozitive în politica Teheranului sau despre beneficiile asupra climatului de securitate din regiune, incluzând relaţia cu Israelul. După alegerea confortabilă a moderatului Hassan Rouhani în funcţia de preşedinte al Iranului, Occidentul şi susţinătorii interni ai câştigătorului (printre care doi foşti preşedinţi reformatori, Khatami şi Rafsanjani) mizează pe traducerea în practică a frazei cheie din discursul de învingător al lui Rouhani: „o victorie a moderaţiei şi inteligenţei asupra extremismului”. E mult? E puţin? Rămâne de văzut. În maxim un an vom înţelege dacă ceva se va fi schimbat în bine sau nu.
Semnalul recentelor alegeri este, totuşi, relevant şi merită salutat. O nouă voinţă politică se profilează într-o ţară importantă din Orientul Mijlociu extins, cel puţin la nivelul celor peste 18 milioane de voturi primite, care consacră o victorie categorică, din primul tur, a ideii moderaţiei, echilibrului şi dialogului. Există toate datele necesare pentru ca Rouhani să detensioneze relaţiile Iranului cu lumea: un cleric considerat moderat, fluent în şase limbi, cu studii de licenţă în anii ’70 şi apoi cu un doctorat în drept în Marea Britanie (finalizat în 1999, la Glasgow Caledonian University, sub numele lui real, Hassan Feridon), cu o solidă experienţă politică în echipa reformatoare a fostului preşedinte Khatami, incluzând poziţiile de vicepreşedinte al legislativului, secretar al Consiliului Suprem al Securităţii Naţionale şi mai ales negociator-şef al dosarului nuclear iranian, din 2003 până în 2005. Un om al sistemului, e adevărat, dar un lider experimentat şi cumpătat care poate readuce speranţa unui dialog civilizat asupra marilor teme de interes regional şi global.
Izolarea cavsi-totală a Iranului din timpul celor două mandate ale preşedintelui conservator Ahmadinejad (2005-2013) ar putea lua sfârşit. Pe de altă parte, o schimbare radicală a guvernării şi adoptarea unor reforme specifice democraţiei liberale de tip occidental nu sunt realiste, având în vedere că Rouhani este totuşi un cleric care a militat în anii ’70 împotriva regimului pro-occidental al şahului Reza Pahvali, fiind un apropiat al ayatollahului Khomeini şi fiind, se pare, primul care l-a numit pe acesta „imam”, într-un discurs din 1977. În 1978 s-a alăturat lui Khomeini la Paris, pregătind întoarcerea din exil şi triumful Revoluţiei Islamice din 1979. Esenţa regimului nu se va schimba sub acest preşedinte, în schimb stilistica politico-diplomatică, nuanţele politicilor publice şi tonalităţile discursive probabil că da. Iar lucrurile acestea contează.
Refacerea legăturilor Republicii Islamice cu puterile occidentale este unul din obiectivele electorale ale preşedintelui ales. Iranul este o ţară care are multe de oferit lumii şi care dispune de o resursă umană educată, cu strălucite tradiţii culturale, ştiinţifice şi comerciale, ca să nu mai vorbim de rezervele imense de petrol, care îl plasează pe locul al doilea la nivel mondial. O ridicare a sancţiunilor economice internaţionale asupra regimului de la Teheran, la schimb cu asigurarea transparenţei şi bunăvoinţei Iranului în controversatul „dosar nuclear” (şi cu încetarea sprijinului pentru Hezbollah) ar ajuta mult economia acestei ţări şi ar îmbunătăţi nivelul de viaţă al populaţiei, deteriorat în perioada lui Ahmadinejad. Rouhani are în buzunar cheile pentru deblocarea unui mecanism win-win game.
Este de presupus că Rouhani va arăta mai multă deschidere externă şi mai multă flexibilitate internă decât predecesorul său. Reintegrarea Iranului în sistemul relaţiilor politice şi economice globale ar aduce un important plus de stabilitate regiunii şi de oportunităţi inclusiv pentru Europa, dacă ne gândim doar la o posibilă reconsiderare a coridorului energetic Nabuco în noile circumstanţe politice. Totuşi, premierul israelian Benjamin Netanyahu s-a arătat foarte precaut, cerând să nu existe niciun fel de wishful thinking în ceea ce priveşte regimul de la Teheran şi solicitând „oprirea programului nuclear iranian cu orice mijloace”. Din partea Uniunii Europene, Catherine Ashton s-a arătat cea mai optimistă privind o soluţionare diplomatică rapidă a dosarului nuclear, secretarul de stat american John Kerry a adoptat un ton pozitiv dar reţinut iar preşedintele Putin şi-a exprimat încrederea în „continuarea întăririi relaţiilor bilaterale ruso-iraniene”. Dacă mai adăugăm şi faptul că victoria a fost salutată de ayatollahul Khamenei, liderul spiritual al Republicii Islamice şi de Consiliul Gardienilor Revoluţiei, avem tabloul inedit al unei situaţii politice în care toată lumea pare să fie mulţumită de rezultat. Dacă va fi suspendat sprijinul financiar şi militar al Iranului pentru organizaţia şiită Hezbollah, care a trecut recent din Liban în Siria pentru susţinerea regimului Bashar Al Assad, atunci putem întrevedea inclusiv o soluţionare mai rapidă a războiului civil din Siria. Interesant este însă că inclusiv Nasrallah, liderul Hezbollah, a salutat victoria lui Rouhani, pe care l-a numit „un far al speranţei” pentru cauza Islamului…
Redefinirea profilului internaţional al Iranului aduce însă şi necesitatea unor reformulări discursive ale proiectelor strategice de securitate în care România este implicată. Dacă Iranul nu va mai reprezenta, nici măcar formal, o ameninţare militară pentru Europa (după cum nu a reprezentat cu adevărat nici până acum, în opinia mea) Teheranul nu va mai putea fi „utilizat” ca pretext pentru legitimarea scutului american anti-rachetă. Discursul despre apărarea anti-rachetă trebuie astfel reformulat iar valoarea simbolică a „scutului” va creşte şi mai mult.
