Corespondenta din Germania

Duminică, 27 noiembrie 2011, 10:51 Actualitate | Internaţional

Punctualitate, corectitudine, calitate, eficienta. Sunt cuvinte care alcatuie nimbul de glorie al firmelor germane. Ca realitatea a inceput sa se indeparteze tot mai mult de acest mit, incearca sa demonstreze Martin Wehrle, care insusi a fost manager intr-un concern, inainte de a deveni consilier de indrumare si orientare profesionala, iar apoi autor de succes. Multe firme germane s-au transformat din rotative bine puse la punct in „ospicii”, in care novicii ocupa fotolii de sefi, meeting-urile se transforma in lupte pentru putere, din ce in ce mai multe activitati poarta pecetea birocratiei si lipsei de sens, spre disperarea angajatilor stresati, neputinciosi si demoralizati.

Intr-o carte serioasa, scrisa insa pe un ton umoristic, foarte usor de digerat, Martin Wehrle face o radiografie necrutatoare a haosului zilnic din birourile firmelor si concernelor germane. „Lucrez intr-o casa de nebuni – despre absolut normala rutina de birou” a ajuns la a 14-a reeditare, de la aparitia cartii in 2011, la editura Econ din Berlin. Cartea s-a aflat la inceputul anului pe locul al doilea, intre debutantii de pe lista de best-seller-uri intocmita de Spiegel.

Martin Wehrle s-a nascut in Löffingen din zona Schwarzwald, are 41 de ani si in prezent conduce Academia de consiliere profesionala din Hamburg. Anterior, el a lucrat in etajele superioare ale unui concern german, apoi ca Business Coach liber-profesionist. Din 2010,  in Die Zeit ii apare comentariul saptamanal pe teme de orientare profesionala. Alte carti ale autorului sunt: „Ponturi pentru un salariu mai mare” (Econ, 2003), „Secretele sefilor” (Hoffmann & Campe, 2004), „Dusmanul din biroul meu” (Econ, 2005), „Profesorul Nefapta”, coautor Uwe Kamenz (Ullstein, 2007), „Mai bine imi urasc colegii” (Knaur, 2010), „100 din cele mai bune exercitii de Coaching” (managerSeminare, 2010).


·    Un exercitiu de imagine

„Daca firmele germane se apuca de facut ceva, apoi o fac constiincios. Munca lor e considerata precisa, la milimetru. Respectarea termenelor e legendara, la secunda”, scrie autorul in cuvantul sau introductiv. El e insa de parere ca „renumele firmelor germane e cu atat mai bun, cu cat esti mai departe de Germania, daca se poate pe alte continente.” Insa cand angajatii unei firme se decid „sa dea in vileag”, fatadele intreprinderilor germane se crapa.

„Firme aparent serioase, al caror  nume e un certificat de calitate, se dovedesc a merge pe orbecaite, a toca bani si a fi niste gasti haotice, de luat in ras” scrie Martin Wehrle. Din multele sale discutii si scrisori primite de la angajatii aflati in impas, cel mai adesea psihic, se contureaza tabloul necosmetizat al unor firme, o perspectiva din interiorul acestora, care face sa ti se zburleasca parul in cap.

Majoritatea firmelor din Germania sunt „duplicitare”, scrie autorul, „in prezentarea lor publica -cum s-ar dori sa fie-, si in cea din interior, cum sunt in realitate”. In prospecte si brosuri lucioase, multe firme isi prezinta fata machiata. Intre zidurile lor, de multe ori „clocoteste o adevarata nebunie”. Conform unui sondaj de opinie initiat de bursa de joburi din internet StepStone, 50% dintre angajati spun ca „le e rusine” de ce sefi au. Iar numarul bolilor psihice in randul angajatilor din Germania s-ar fi dublat, din 1998 pana acum. Motivele principale sunt „stress-ul nebun si lipsa de apreciere” a muncii acestora.


·    Cusca cu maimute

Cartea e structurata in doua parti, prima purtand titlul „O cusca plina de nebuni”. Nebunia incepe odata cu semnarea contractului cu firma, care se aseamana unei casatorii. Pe timp ce trece, partenerii se aseamana tot mai mult. Unii vechi angajati ai unor firme, chiar si dupa concediere sau pensionare, vad in firma la care nu mai sunt, odrasla cununiei. E „ ca propriul copil, chiar daca mama l-a parasit”, spune un fost angajat despre firma de care il legasera ani buni.

Identificarea devine atat de acuta, incat angajatul insusi ajunge sa se defineasca prin raportarea la „ceva mai mare” si mai insemnat. El imbraca o haina de imprumut si isi asuma o identitate corporatista, care nu e al lui. Insa devine a lui, caci creierul i-a fost, intre timp, suficient de spalat. Cel mai vizibil simptom al acestei identificari este exprimarea la persoana intai plural: „Noi am pus pe piata un produs nou”, „Noi expandam”, „Cursul nostru de la bursa”, sau chiar „Deciziile noastre in politica de personal”.

In virtutea acestei identificari paguboase, angajatul inchide ochii chiar si la masurile care il defavorizeaza, de exemplu „ploaia de dividende” asupra actionarilor, bonificatiile pentru manageri si etajele „de sus”, concomitente cu anuntarea inghetarii salariilor angajatilor, blocarea posturilor, reducerea contributiilor sociale, reduceri absurde la capitolul cheltuieli curente, chiar si la hartia de birou. Aparent, pentru ca nu sunt bani. Concret, pentru ca redistribuirea banilor se face de jos in sus.


·    Eu, tu si umbrela de firma

Patru trasaturi generale distinge Wehrle, la firmele care lucreaza in stil „casa de nebuni”.

1) Fariseismul sau duplicitatea. „Firma nu face ce spune si nu spune ce face”. Ea promite angajatilor si clientilor mai mult decat le poate oferi, se conduce dupa canoane lipsite de valabilitate si cultiva o dubla morala, conform principiului: „E adevarat doar ce imi e de folos”.

2) Boala profitului cu orice pret. Pentru maximizarea acestuia, clientul se transforma intr-un „account”, mediul inconjurator in sursa de materii prime, care trebuie stoarse de tot, iar angajatul intr-un „morcov”  bun de ras pana la ciot, care apoi e aruncat la cosul de gunoi. E concediat, cand ratiuni supreme o cer. Aceasta „maxima plutocratica”, scrie autorul, se aplica mai ales marilor concerne.

3) Egocentrismul. Firma e ocupata mai mult de ea insasi, decat de evolutiile cererii de pe piata. „Se definesc procese, se celebreaza meeting-uri, se improasca cu spuma. Uneori domneste haosul, de exemplu dupa o restructurare, alteori blocajul, dupa o taiere de buget. Angajatii sunt fixati mai ales asupra sefului, iar clientul cade pe ultimul loc”.

4) Diletantismul. Firma se impiedica in propriile picioare. Aici nu se mai face treaba, ci se jongleaza intr-o veselie. Deciziile sunt luate ca o aruncare de zar, persoanele de decizie nu-si merita functia, orizontul lor e la fel de limitat ca si „cursa de autobuz locala”.

Ultimele doua trasaturi caracterizeaza mai ales zona antreprenoriala mica si mijlocie din Germania. „V-ati recunoscut firma la care lucrati in prezent?, intreaba autorul. „Atunci precis va intereseaza si cum nebunia a ajuns sa o cuprinda”, propune el. Si se tine de cuvant, pe parcursul a 280 de pagini, presarate cu exemple concrete, adunate pe parcursul activitatii sale de consultant profesional.


·    De la angajare la efect colateral

Vom cita doar cateva teme si momente-cheie, din traseul relatiei angajat-firma: bomba refuzului cererii de angajare si ce se ascunde in dosul acesteia. Autorul scrie despre „masca obiectivitatii angajatorului”, „ruleta recrutarilor de personal”, teatrul practicat la interviuri, cumetriile de interese la angajari, imperativul mularii aplicantului preferat pe modelul si rutina deja existente in firma.

El mai analizeaza si farsa practicata de „centrele de evaluare”, asa-numitele Assessment Centers, a caror expertiza clacheza in fata teatrului tactic oferit de candidatii cei mai abili, insa nu neaparat si cei mai potriviti pentru postul anuntat.

Wehrle trece apoi la ordinea interioara practicata in „birourile-ospicii”: relatia deficitara cu clientul, jungla deciziilor, meeting-urile dese si prelungite, „pana vine doctorul”. El mai vorbeste despre „teatrul actionismului”, despre greseli musamalizate, despre „razboiul hartiilor”, al secretarelor, al managerilor si mostenitorilor unei intreprinderi familiale. Nu scapa nici sefii, cu defectele lor: au „pasarici la cap”, sufera de mania grandorii, sau sunt zgarciti de tot.

La nivelul concernelor, autorul analizeaza „nebunia XXL” si un labirint birocratic à la Kafka. El arata cum au fost cuprinse unele firme mici si mijlocii germane de febra „viziunii globale”, si apoi racorite cu un dus rece. Prinse in valtoarea fuziunilor si de farmecul basmului despre internationalizare, unele firme au facut aliante paguboase, ori s-au lasat ciopartite pe nimic. Ca urmare a restructurarilor, multi angajati au cazut pe frontul largit de lupta, ca „efect colateral”.


·    Arta fugii din timp

Partea a doua a cartii propune un test din care cititorii sa-si dea seama daca lucreaza sau nu intr-o „casa de nebuni”. Foarte interesanta este si incitarea la auto-analiza, din care cei vizati sa isi dea seama unde sunt ei incompatibili cu firma.

Ce pretentii si ce valori personale si profesionale le sunt contrazise de practicile din firma? Cum se pot modela, daca mai e cazul, sau cum pot evada din „ospiciu”, cat mai au timp si n-au fost complet contaminati de virusul nebuniei?

La intrebarea retorica „Cine poate inchide aceste firme cu practici neprofesionale si halucinante?”, concluzia autorului e transanta: „Doar angajatii o pot face. Imaginati-va ca avem o casa de nebuni. Si nimeni nu se mai interneaza in ea.”​