VIDEO Corespondenta de la Cannes: Adrenalina, pasiune si hormoni

de Iulia Blaga     HotNews.ro
Duminică, 17 mai 2015, 11:58

Premiera Arabian Nights la Cannes
Foto: festival-cannes.com

In nebunia de la Cannes unde nici n-apuci sa scrii despre filme, daramite sa te mai gandesti la ele, te intrebi in fiecare an de ce continui sa vii. Nu-i pacat sa inghiti pe nemestecate filme, inghesuiala, paiete, spoiala cat cuprinde? Uneori, rar, apare cate un film la care iti spui: "O sa faca istorie, iar eu am fost in sala la premiera mondiala." Arabian Nights", de Miguel Gomes, e un astfel de film. 

La Cannes alergi cu harnicie de la o sala la alta, dar oboseala e atat de mare (mai mult din cauza aglomeratiei decat a numarului de filme) incat nu reusesti sa retii prea multe. Niciodata cat ti-ai dori. Esti obligat sa inghesui in ochi, in minte, uneori si-n inima atat de multe titluri (trei-patru pe zi) incat dupa primele zile nu mai retii informatie, ci senzatii.

Iti spui ca filmele sigur se pastreaza intacte in tine si ca, la intoarcere o sa stai linistit cand o sa-ti scrii materialul final si atunci vei avea acces la tot ca ai strans, ca o camila, in tine. Aiurea! Cand scrii palmaresul, iti dai seama ca vizionarile succesive ucid filmele pentru ca le aseaza unele peste altele si le fac sa se topeasca unul intr-altul si, cand le revezi, poti avea surpriza sa descoperi alte filme.

Ieri,16 mai, iesisem de la un foarte bun Nanni Morretti, “Mia madre”, cu sanse la palmares,  vibrasem impreuna cu sala de la Grand Theatre Lumiere la povestea regizoarei (Margherita Buy) a carei mama moare in timpul filmarilor pe cand ea se lupta pe platou cu o vedeta americana plina de ifose (John Turturro), mi s-a parut – nu doar mie, ca Morretti e la cota din 2001, de cand lua Palme d’Or-ul cu “Camera fiului”, doar ca e mult mai uman pentru ca are si umor nu doar tragedie, dar m-a apucat, asa, un spleen in drum spre Theatre Croisette unde urma sa vad prima parte din trilogie portughezului Miguel Gomes, “Arabian Nights”.

Era cald, era sambata, era aglomeratie desi era doar 10.30 dimineata. M-am pus la rand (pana la urma coada a fost infernala) si am stat pana la 11.30, cand au dat drumul in sala. In “The Hollywood Reporter” am gasit o poza superba cu sobrii frati Lumiere – Auguste in picioare, cu umbrela intr-o mana si cu cealalta pe scaunul de paie pe care Louis croseta ceea ce seamana cu o fustita roz (!).

Alaturi era copia unei stiri de trei randuri din THR din 12 aprilie 1954 care anunta moartea lui Auguste Lumiere “who helped his brother Louis develop the first French movie machine”. Atata tot. M-am uitat la agitatia din jur. Toata nebunia asta care se numeste Cannes, cu milioanele de dolari care se invart si pe care nu le vedem, cu producatorii lui americani pe care uneori ii vedem “in flesh” la vreo premiera si care arata ca niste baieti de bani gata, cu burta si tupeu, din Herastrau, cu sutele de gura-casca de pe strazi care nu stiu cinema, nu-i intereseaza, dar care cer invitatii la orice premiera n-ar fi existat daca acesti doi frati Lumiere n-ar fi avut o dambla si ar fi luptat pentru ea.

Azi, 17 mai, o selectie din filmele lor va fi prezentate in spectacol de gala, dar nu despre asta e vorba. In sala de Quinzaine des Realisateurs, unde filmul lui Miguel Gomes a fost inclus la dorinta acestuia (a fost refuzat de Competitia Oficiala pentru care are peste sase ore, iar Gomes n-a vrut in Un Certain Regard), spectatorii sunt intampinati de fotografia lui Oleg Sentsov, cineastul ucrainean arestat de autoritatile ruse exact acum un an. 

Nimeni nu se uita la ecranul pe care scrie in trei limbi “Eliberati-l pe Oleg Sentsov!” sau poate doar mi se pare pentru ca imi aduc aminte ca anul trecut festivalul si presa de la Cannes n-au percutat la arestarea lui Sentsov, ceea ce imi da o senzatie si mai schizoida, gen de-o parte e viata adevarata, de cealalta Cannes-ul cu paietele lui.

Dar incepe filmul si tine, si tine, si ma ia somnul la un moment dat (nu de plictiseala, ochii sunt obositi), adorm scurt si ma trezesc si cand se termina imi dau seama ca l-am vazut ca-n vis si ca asta e cel mai bun mod in care poate fi perceput amestecul de realitate si oniric creat de Gomes.

Plecand de la “1001 de nopti”, Gomes si-a propus un film despre Portugalia de azi si dificultatile austeritatii cerute de mai marii Europei. Gomes a povestit dupa film – am si inregistrat putin, ca l-a facut intr-o inconstienta totala, lucrand cu mai multi jurnalisti care i-au adus subiecte si recreand pe baza realitatii o fictiune care sa aiba legatura cu “1001 de nopti”. 

Rezultatul acestei haiducii inconstiente si ample (filmate timp de un an din care sase luni s-a intrebat ce naiba face, a spus el) este o combinatie de documentar cu fictiune, de oniric altoit pe critica sociala, satira si metatextual, “ceva care merge undeva” de o imaginatie fara limite, provocator, poetic, liber de orice constrangere, suprarealist si realist prin insasi natura crizei prin care trece Portugalia, un film adevarat prin fiecare cadru si care tradeaza un cineast pana in maduva oaselor.

 Gomes a mai facut pana acum patru lungmetraje si nu de semne ca s-a manierizat. Imaginatia lui extraordinara il face sa creeze viata din trei bete si-un cearsaf. Prima parte, care tine peste doua ore, strange someri de la santierul naval, sirene esuate din burta unei balene, o balena care explodeaza pe plaja, reprezentanti ai UE, Bancii Central Europene si FMI aflati intr-o continua nefericita erectie, un cocos care anunta primejdia in oras dar care e reclamat pentru tulburarea linistii publice, trei copii in rolurile unor indragostiti, un judecator care intelege limba animalelor, un regizor (chiar Gomes) care fuge de pe platou pentru ca nu stie cum sa faca filmul si, fireste, Seherezada care trebuie sa inventeze poveste dupa poveste ca sa ramana in viata. 

Premiera “Arabian Nights”, de Miguel Gomes:


Cand munca a fost gata, Gomes si-a sunat producatorul si i-a spus ca are o veste buna si una proasta, amandoua fiind ca i-au iesit trei filme in loc de unul. Ca “Razboiul stelelor”, a spus glumind pe scena. (Filmul generatiei lui, s-a nascut in 1972.) Deocamdata am vazut doar prima parte, “Arabian Nights – Volume 1. The Restless One”. Celelalte doua vor fi prezentate in zilele urmatoare, iar ecoul va fi, nu ma indoiesc, puternic.

“In racing esti singur cu tine, nu poti trisa”

“Steve McQueen: The Man &Le Mans”, de Gabriel Clarke si John McKenna, e filmul unei pasiuni si o restituire a ce dorit McQueen sa faca in “Le Mans”, filmul din 1970 care a inceput ca un documentar si a sfarsit aproape in dezastru.

Documentarul a avut premiera in sectiunea Cannes Classics si concureaza pentru un premiu nou din festival, l’Oeil d’Or, care va fi acordat unuia din cele 15 documentare prezentate in intreg festivalul, fiind decis de un juriu format din: Rithy Panh (presedinte), Nicolas Phillibert, Irene Jacob, Julie Bertuccelli, Scott Foundas si Diana El Jeiroudi. 

Nu stiu daca e profesional sa fiu asa patimasa, dar filmul mi s-a parut mi-nu-nat! L-a readus la viata pe McQueen, iar emotia a fost cu atat mai mare cu cat in sala s-au aflat si fiul acestuia, Chad McQueen, precum si pilotul de curse David Piper care si-a pierdut jumatate de picior intr-un accident de la filmari si care n-a aflat decat 40 de ani mai tarziu, chiar in ziua interviului, ca McQueen a decis ca banii care din incasarile pentru avanpremiera filmului sa i se dea lui si familiei sale. 

Premiera “Steve McQueen: The Man &Le Mans”:



Oricine are o pasiune va intelege acest portret al lui McQueen in mod intuitiv si va simti adrenalina crescandu-i in stomac in extraordinarele scene filmate pentru prima oara in istorie cu trei camere pe o masina gonind cu 300 km/ora. “Furios si iute” e mic copil.

Actorul era deja celebru cand si-a propus sa produca si sa joace intr-un film despre raliul din Le Mans. A facut rost de bani (urma sa fie cel mai scump film din istorie pana atunci), avea regizor – John Sturges, cu care facuse trei filme (printre care “Cei sapte magnifici”), avea piloti, masini – dar nu avea scenariu.

Racingul a fost “his thing”, spune mecanicul lui si il ascultam pe McQueen intr-una din inregistrarile audio descoperite din pura intamplare, la fel ca originalele filmarilor la “Le Mans” gasite intr-un subsol din Londra, ca la prima cursa i-a fost frica. A continuat pentru ca a vrut sa-si invinga frica si i-a placut sa o faca pentru ca in cursa esti numai tu cu tine, nu poti trisa. 

Asta mi-a adus aminte de versurile imaginate de Iv cel Naiv pentru revista BlueAir-ului pe care le-am savurat in avionul spre Nisa: “Frica de zbor e fisura dintre visul oamenilor de a zbura si sentimentul ca zborul e ceva supranatural.” Deci cand iti dai seama ca zborul nu e ceva supranatural, poti controla frica.

In documentarul despre Steve McQueen in toate cadrele contemporane in care exista un peisaj, trei sferturi din ecran e acoperit de cer si intotdeauna un porumbel, un vultur, un elicopter sau un avion il strabat. 

Romanii la etaj

“Un etaj mai jos”,de Radu Muntean, are cronici foarte bune in presa straina. “Screen International”scrie: “Filmul devine intr-un devastator portret al unui om slab si al societatii pe care o reprezinta, ambele pierzandu-si reperele morale. (…) Ce impresioneaza cel mai mult e felul cum el se joaca cu credinta noastra naiva intr-o naratiune justitiara si in mitul omului conflictual care trebuie sa faca pana la urma ceea ce trebuie.” 

Intr-o cronica de o pagina, “Variety” numeste filmul un “anti-thriller” si noteaza ca “unei oale setate sa faca bulbuci un anumit numar de secunde, drama e gandita atat de strans incat sa asigure un nivel controlat al tensiunii si care ramane mereu constant, imbinandu-se frumos cu constructia rafinata, in trei dimensiuni, e existentei burgheze.”

Cronica din “The Hollywood Reporter” pleaca de la constatarea ca, iti place sau nu Noul Val romanesc, dar trebuie sa recunosti ca romanii se pricep la titluri, vezi “Moartea domnului Lazarescu”, “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”sau “Pozitia copilului” sau altele care stiu sa speculeze detaliul revelator. 

Leslie Felperin spune mai departe in “THR” ca “Un etaj mai jos” este un film “foarte bun daca nu chiar revolutionar (groundbreaking) despre, asa cum indica si titlul, perceptie si distanta. Construit in jurul unei discrete intorsaturi de situatie prin care un barbat interpretat de Teo Corban nu divulga ceea ce par a fi niste informatii-cheie despre o crima, filmul ia un personaj care ar fi putut fi incidental intr-un film mai conventional pentru a construi o meditatie puternica despre responsabilitate si comunitate la ora la care oamenii inteleg mai multe unii despre altii de pe Facebook decat dintr-o conversatie”. 

Filmul maghiar in care joaca Levente Molnar era in 16 mai preferatul conclavului de critici care dau in “Screen International” cotatii zilnice filmelor din Competitia Oficiala. The Son of Saul”, debutul lui Laszlo Nemes in lungmetraj, e considerat puternic si original desi e n-a drama despre Holocaust. 

“Variety” il numeste “un debut infricosator de bun” si remarca rigoarea formala si “retinerea fara compromisuri”, neuitand sa spuna ca regizorul in varsta de 38 de ani a facut asistenta de regie la “The Man from London”, de Bela Tarr. 

Din pacate, filmul a fost aratat la Cannes inainte sa ajung eu, dar conferinta de presa a avut loc a doua zi, asa ca l-am prins pe Levente Molnar pentru un scurt interviu. Abia venise in Cannes, de fapt a petrecut mai multe zile in masina, pe drum, fiind nevoit sa se intoarca rapid la Cluj-Napoca pentru ca avea spectacol.

Interviu Levente Molnar:




Am simtit in interviul cu Levente Molnar aceeasi adrenalina pe care am gasit-o in documentarul despre Steve McQueen sau la Miguel Gomes, si care ma face sa-mi dau seama de ce imi place Cannes-ul: pentru ca in spatele nebuniei, a aglomeratiei, a paietelor si a lacomiei vizuale &mediatice exista o zona in care toti cei pasionati se intalnesc indiferent ce limba vorbesc.

Of, ar fi trebuit sa mai spun ceva si despre “The Irrational Man”, de Woody Allen, sau despre “Carol”, de Todd Haynes. Iaca, pe scurt: al 45-a film al lui Woody Allen m-a plictisit. Consideratiile filosofice ale profesorului jucat de Joaquin Phoenix care, ucigand, isi descopera pofta de viata (e al treilea film dostoievskian al lui Allen) mi s-au parut lungi cat o zi de post si fara sare &piper.

Woody Allen nu mai are umor si nu are adancime. Sau poate nu sunt un fan adevarat incat sa spun: imi place orice face. “Carol”, pentru care Cate Blanchett a facut o puternica reclama sugerand dintr-o singura fraza spusa intr-un interviu pentru “Variety’ ca a avut aventuri si cu femei, e mult edulcorat fata de filmele precedente ale lui Todd Haynes.

Da, adaptarea cartii Patriciei Highsmith are acroseul ei caustic fata de a ingustimea de spirit proprie anilor 50 (cu care Haynes ne-a obisnuit), dar aduce cu un fel de “Brokeback Mountain” feminin superstilizat, imaginat mai mult ca o fantasma in care lesbienele sunt elegante si flirteaza pe sub gene ca felinele, pe cand barbatii sunt niste idioti lipsiti de sarm si profunzime. 

Dar presa pare sa fi gustat filmul. Cate Blanchett intr-un nou “rol de Oscar” (cu toate ghilimelele posibile) mie mi s-a parut o rama a unei rame a unei rame, un rezervor de clisee, o fantasma hollywoodiana, nu o actrita dand viata unui personaj. Ca sa o citez pe regizoarea din filmul lui Nanni Morretti care le spune actorilor (iar acestia nu inteleg nimic, dupa cum nici ea nu intelege): “jucati detasat de personaj astfel incat sa pot vedea si personajul, si pe voi”, Blanchett joaca detasat, e langa personaj. 

Rooney Mara, in rolul tinerei vanzatoare de care bogata doamna Aird se indragosteste, acopera alt cliseu, cu amestecul ei de Audrey Hepburn si Winona Ryder in haine sic imaginate de Sandy Powell. Oricat de bine as fi sesizat paralela cu papusile de magazin, obligate sa fie intr-un anumit fel intr-o societate care le taie aripile de mici, ornamentatia glamourous a filmului, aerul lui melodramatic si jocul de “Sunset Boulevard” al lui Blanchett  mi s-au parut, sa ma ierte doamnele, fals dupa portia de adrenalina si viata adevarata  luata din filmul despre Steve McQueen de la care tocmai iesisem. 












3763 vizualizari
  • +2 (2 voturi)    
    Cannes si blue air / heaven and hell (Duminică, 17 mai 2015, 13:09)

    utilizator1 [utilizator]

    Singura reclama la blue air scrisa de un critic de film.

    Fiti pe pace, blue air NU ne place.


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică