"Eu. O casa de papusi", un spectacol cu atmosfera de film noir, suspans, femme fatale si muzica post rock combinata cu opera, este cel mai nou proiect al regizoarei Carmen Lidia Vidu. "Eu. O casa de papusi" a avut premiera pe 19 iunie la Sala Studio a Teatrului Odeon, urmatoarele reprezentatii fiind programate pe 25, 27 iunie, 4 si 5 iulie. Intr-un interviu acordat Hotnews.ro, regizoarea care se vede "cu un picior intre tinerete si maturitate" spune povestea celui mai nou spectacol al sau, dar si a celui mai important premiu din cariera sa de pana acum, care nu a venit din teatru, ci din film: premiul Gopo pentru scurtmetaj documentar, in primavara acestui an. Despre reintalnirea cu Ion Barladeanu in "Bucuresti, o lume de Ion Barladeanu si Carmen Lidia Vidu", vara aceasta in Centrul Vechi al Capitalei, si despre faptul ca teatrele "nu investesc absolut nimic in tinerii care inseamna principalul motor al vietii, al lumii teatrale", intr-un interviu Hotnews.ro cu regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Carmen Lidia ViduFoto: Arhiva personala

• Interviu video cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, partea I:

Video realizat cu echipament Nikon.

Carmen, bine ai venit. Stiu ca ai o perioada plina, cu trei noi proiecte foarte frumoase si foarte diferite unul de altul. Sa incepem cu premiera de la Teatrul Odeon, "Eu. O casa de papusi".

Proiectul de la Odeon a inceput inca de anul trecut, fiindca este inclus intr-un proiect numit Surorile Heddei, curatoriat de Cristina Modreanu. Ea a castigat o bursa Ibsen si in urma acestei burse a gandit un proiect care sa contina un catalog, un site si trei spectacole - catalogul si site-ul sa contina informatii despre munca ei si despre realizarea celor trei productii, la fel si site-ul. Cele trei productii inseamna trei regizoare, fiindca de la asta a plecat proiectul Cristinei Modreanu, sper sa nu gresesc, de la faptul ca in Romania sunt foarte putine directoare de teatru, foarte putine roluri feminine principale, foarte putine actrite, actori, regizoare care reusesc sa intre pe piata teatrului de stat, deci nu in campul independent. Si atunci ea a venit cu acest proiect - Surorile Heddei - si a lansat un apel catre trei regizoare sa monteze trei productii Ibsen la alegere. Am avut mana libera. Pentru asta ni s-a asigurat si un casting national, unde actritele, indiferent de varsta, au fost invitate sa trimita un scurt material video, cu orice doresc ele din Ibsen. Noi, cele trei, am selectat o parte din aceste materiale si le-am invitat la ArCub, la Hanul Gabroveni, la un casting national, au venit din toate orasele.

Eu mi-am ales o singura actrita si, sincera sa fiu, inca de dinainte de casting, imi doream sa lucrez cu ea: se numeste Aura Calarasu, o actrita pe care am cunoscut-o si am consumat-o intens la Arad, in anii mei de scoala generala si de liceu, in care frecventam zilnic teatrul, participam la repetitii, trageam cu coada ochiului. Eram acolo imediat dupa scoala, mergeam obligatoriu pe la teatru. Ea a jucat foarte mult acolo. Ea si Ovidiu Ghinita sunt doi actori cu care mi-am dorit foarte mult sa lucrez. Primul meu spectacol in Bucuresti, "Fool for love" la Teatrul Act, l-a avut ca protagonist pe Ovidiu Ghinita si uite ca dupa 15 ani reusesc sa lucrez si cu Aura Calarasu. Am revazut-o intr-un spectacol la Bulandra, mi s-a parut mai proaspata ca oricand, acum a participat la casting si mi-am dorit sa lucrez cu ea. In functie de aceasta intalnire mi-am selectat si textul. Textul de la care am plecat este "Nora" lui Ibsen. In functie de cum am simtit-o pe ea - e o actrita care arata foarte bine, dar are deja varsta de 50 de ani - am readaptat textul si am creat o Nora dupa plecarea din casa sotului, asa se termina piesa, in mod normal. Eu mi-am imaginat acest personaj la 30 de ani dupa. Spectacolul are loc la Sala Studio a Teatrului Odeon.

Spectacolul e gandit ca un spectacol de teatru multimedia. Initial nu a avut aceasta constructie. Pe hartie, proiectul s-a comportat ca un proiect diferit dupa ce am ales textul, dupa ce am adaptat: avea un alt decor, un alt tip de personaj. Si datorita unor probleme, si datorita unor discutii, am revenit in zona multimedia pe care am declarat sus si tare anul trecut ca o voi parasi fara nici cel mai mic regret. Am revenit si cu o solutie de film noir, care mi-e foarte draga mie, cu Cristina Baciu cu care am lucrat destul de mult pe film, pe scurtmetraj, si care reuseste sa ma bucure prin ceea ce face, cu Ovidiu Chihaia - compozitie muzicala si cu Catalina Antal - soprana si pe post de personaj-papusa. Ea tot glumea ca o voi distribui pana la sfarsitul vietii in tot felul de personaje-metafora. In "Pescarusul. Ultimul act" era pescarusul cu o masca si canta ca un pescarus, acum e papusa, o papusa desfigurata, care canta de sub masca. Spectacolul are o atmosfera de suspans, de film noir, atmosfera de detectivi, de o crima, de femme fatale, de muzica post rock combinata cu opera. Sunt mai multe elemente, un amalgam in care toate converg spre un personaj feminin cu care s-a dat de pamant din punct de vedere psihic, poate chiar ea a dat, si care e intr-o cadere totala, fara sa isi piarda tinuta de femeie fatala si de om care e cu un prag intr-o epoca trecuta si cu un picior in zilele noastre.

• Interviu video cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, partea a II-a:

Video realizat cu echipament Nikon.

Precedentul proiect, inainte sa incepi repetitiile la Odeon, a fost "Arad. Jurnalul meu virtual", un scurtmetraj despre Arad, despre copilaria ta si locurile dragi din Arad.

La Arad m-au invitat sa discutam despre posibilitatea continuarii proiectului Dancing City in Arad. In acelasi timp, au realizat ca au nevoie de acest material pentru 9 mai, Ziua Europei, cand Aradul isi prezinta candidatura la Bruxelles. Aici, discutia a luat o alta cotitura, fiindca eu n-as fi putut sa realizez ce mi-am dorit pentu Dancing City, cu filmari subacvatice - avem un strand fabulos in Arad, cred ca este principalul motiv de atractie turistica, dar nu numai. Aradul nu e un oras turistic, are foarte multe elemente superbe, mic burgheze si post revolutie, e o combinatie foarte interesanta. Dar mi-as fi dorit foarte mult sa amplific imaginea strandului si sa o bucur cu tot felul de dansuri sincron, balerine sub apa, atmosfera de dansatoare pe role, anii '80, muzica noastra italieneasca vesnica a strandului, piscine, tenis, fotbal. Adica sa ii creez o imagine varatica Aradului, dar si subacvatica. Ei, nu se putea acest lucru, in luna februarie sau in martie sa aduc oameni la piscina. Motiv pentru care am propus un alt scurtmetraj si am spus fac o prezentare a Aradului din prisma mea, din punctul meu de vedere: am copilarit aici, nu sunt nascuta in Arad, sunt nascuta in Caras-Severin, dar imediat dupa nastere, cresa, gradinita, toate scolile in Arad le-am facut. Mi-e cunoscut Aradul si pot sa nu prezint turistic, ci pot sa il prezint foarte intim. Asa ca mi-am imaginat o saptamana din viata mea, de dimineata pana seara, in care imi traversez punctele esentiale din copilarie, intervin in ele si sunt cu un pas in realitate, cu un pas in fantezie. Ma folosesc de termenul "fantezie" ca sa am uneori o scuza vizavi de faptul ca oamenii nu percep ca ceea ce ai in suflet sau in cap sa fie realitate. Pentru oameni, realitatea e de multe ori ceea ce vad, ceea ce e palpabil si concret. Structura mea umana ma face sa traiesc de foarte multe ori in imaginarul meu, si pentru mine imaginarul meu e la fel de real ca si o bucata de pizza, eu nu vad nici o diferenta. Dar am avut grija sa numesc ca sunt cu un pas in realitate si cu un pas in fantezie. El este un documentar. Deja a fost preluat de Alien Film, o casa de productie din Bucuresti, si a fost trimis catre 3 festivaluri: Toronto, Sarajevo, nu imi mai vine acum al treilea nume. Si deja am lista cu urmatoarele festivaluri unde va fi trimis. Ei au spus ca e un soi de film mai degraba spre zona americaneasca si acele festivaluri vor conta pentru acest documentar, mai putin Europa si mai putin Romania. Fara nici un alt motiv, doar ca are o tinuta usor americaneasca, cu skate-eri, cu roll-eri, cu biciclisti. Si atmosfera asta intima, de discurs confesional, si un pic nostalgic, dar foarte pozitiv in acelasi timp. Si foarte dinamic, e un scurtmetraj de 15 minute montat foarte dinamic, cu 20 de locatii. Un scurtmetraj foarte drag mie, un pic narcisist. E ciudat sa ma vad pe mine jucand, dar in timp ce il filmam n-aveam nici o emotie. La montaj m-am tot vazut si am zis "Aoleu, cata Carmen!". Apoi am mai trimis la cativa prieteni, voiam sa am un feedback cat sunt inca in lucru, si nu putini au fost cei care mi-au spus "E foarte narcisist, stai linistita!". Dar era povestea mea, nu voiam sa fie o voce din off, voiam sa fie ceva real si plin de viata. Si trebuia sa fiu prezenta acolo. Dedic acest film parintilor mei. L-am facut pentru ei si cu gandul la ei. De obicei lucrurile astea se fac pe la 50 de ani, sa le spui parintilor ca ii iubesti. M-am decis sa o fac de pe acum, sa fiu sigura ca au inteles lucrul asta. Ne plimbam cu barca, merg la service-ul tatalui meu, si da, e o atmosfera reala. Si foarte asumata. Fac parte din mine si filarmonica, si teatrul, si clubul. Am o poveste pentru fiecare moment. Nu e nimic inventat. Poate putin.

Sa ne intoarcem la primul tau scurtmetraj, "O scurta istorie Astra Film", pentru ca cel mai important premiu din cariera ta de pana acum a venit din film, si nu din teatru.

M-am chinuit ani de zile sa o multumesc pe mama mea si sa ii aduc Uniterul, pe care nu mi-l doresc, dar mi-l doresc din tot sufletul, ca sa-l aiba mama acasa. Ei bine, nu am reusit, nici macar nominalizata, nici macar nu a batut vantul, nici nu a adiat pe langa mine. Nu sufar, doar ca de la o anumita varsta, eu fiind workaholica si placandu-mi sa muncesc, nu mai am satisfactii. S-a terminat proiectul, ma bucur, vreau sa ajunga la public, fac tot posiblul sa nu moara, sunt prezenta, dar nu mai sunt asa bufeuri de fericire ca am reusit sa fac ceva. Toate astea sunt contabilizate in functie de cum se bucura sau nu parintii mei. Inclusiv acest premiu pe care mi-l doresc ca sa ajunga la mama mea, s-o vad zambind, nu e parte din mine inca. Si spre surprinderea mea, am fost nominalizata la Gopo. Nici prin gand nu mi-ar fi trecut, nici prin ultimul gand. Nu mi l-am dorit, nu ca nu mi l-am dorit, nu mi-am pus in gand. Eu sunt un regizor de teatru. Imi place filmul si spectacolele mele de teatru sunt spectacole multimedia de la primul pana la cel prezent. Cunosc cat de cat lumea filmului, dar nu am limbaj. Daca iei un student de la Film sa vorbeasca cu mine va rade in hohote. Si in naivitatea asta a mea am inceput sa imi fac de fapt niste scurtmetaje mai degraba ca niste extensii ale unor spectacole de teatru pe care as fi vrut sa le fac, dar imi placea doar o replica. Si usor-usor am inceput sa lucrez si in domeniul acesta. Colaborarea cu Astra Film Festival, colaborare din 2006. A fost un accident ca mi-au cerut acest film. Si m-am trezit in randul patru, la Teatrul National, la Premiile Gopo, si am zis "Randul 4, nu-i a buna!". Eu fiind regizor de evenimente stiu ca in randul 4 si in fata nu pui decat castigatorii, ca sa nu iti vina din spate. Singura noastra problema, a mea si a Cristinei Baciu, la Premiile Gopo, a fost sa nu ne facem de ras cu hainele. Fiindca noi umblam ca doua boschetare care muncesc non-stop. Plimb cainele si muncesc. Ce treaba am eu cu rochite si asa? Mi-am cumparat fond de ten, vecina mea mi-a dat rimel, a fost un chin. Asta era problema noastra, sa nu ne facem de ras. Si cand am vazut si randul 4, si mai nasol! Si cand au anuntat si numele, am sarit peste rand, nici nu am stiut pe unde se iese. Noroc ca era un culoar foarte subtire, dar in nici un caz pentru oameni, si amandoua cu rochiile noastre. Cu rochiile infoiate am trecut peste oameni. Cristina stia de la mine ca n-are voie sa urce cu geanta pe scena. A uitat, a facut doi pasi asa spre scena si la un moment dat vad ca zboara pe langa mine o poseta aruncata. Si ne-am dus pe scena, am primit premiul. I-am multumit si i-am dedicat ei pentru ca e singurul om de lucru, adica filmul l-am facut doar cu ea si in continuare e singurul om pe partea de video. Ne mai uitam la televizor si vedem tot felul de agentii cu laptop-uri albe, totul luxuriant si noi montam la mine acasa, in garsoniera. A fost placut, am fost in al noualea cer, nu ne-a venit sa credem. A fost un eveniment plin de bucurie pentru noi. Neasteptat, neurmarit, neinsistat, nepromovat, si o mare bucurie. Si cred ca si asta m-a ajutat sa primesc invitatia celor din Arad si sper in continuare sa fac. Imi face mare placere. In naivitatea asta a mea, nu am nici un stres probabil de a face scurtmetraj, lungmetraj, ce-o sa mai fie. Fac cu mare drag. Imi place muzica, teatrul, fotografia, dansul, filmul, le-as face cu placere.

Urmeaza un nou proiect in luna iulie, ceva cu totul diferit: "Bucuresti, o lume de Ion Barladeanu si Carmen Lidia Vidu".

Povestea a inceput asa: am fost la Mihaela Paun, directoarea ArCub, ca sa-i propun un spectacol pe care mi l-as fi dorit enorm de mult si cu care a fost de acord: un spectacol cu Ofelia Popii si cu un singur personaj. Si mi-era incomod sa fac un spectacol cu un singur personaj intr-un teatru din Bucuresti, unde e un singur personaj, si ala sa nu fie angajatul teatrului. N-ai cum sa mergi la nici un director cu aceasta propunere. Raman spatiile independente, care nu cred ca se preteaza la nivelul Ofeliei Popii. Ea nu a jucat niciodata in Bucuresti, ar fi fost pentru prima oara. Si ea isi doreste lucrul asta in continuare. Si am zis "ok, hai ca e un nou spatiu, de care am auzit, fiindca a avut loc castingul national pentru Ibsen". Inca sala mare nu este gata. Stiu un spatiu modern, intr-un spatiu de arta contemporana, in buricul Bucurestiului, hai sa incercam aici. Mihaela Paun mi-a povestit ca initiaza un proiect, Bucuresti. Nu mai stiu clar ce mi-a povestit. Mie mi-a ramas in cap Bucuresti, Ion Barladeanu, si de aici mi s-au legat lucrurile. Pentru ca nea Ion Barladeanu se plange intr-un fel ca are expozitii foarte mari in straintate - cu bannere uriase, imi povesteste, imi arata poze, lumea trece, il priveste, el se bucura, e fericit. Si in Bucuresti are expozitii la Galeria H'art a lui Dan Popescu, de foarte buna calitate, dar el e un tip populist: el vrea sa fie pe strada undeva, sa treaca lumea si sa il vada. Si am zis: Uite un spatiu. Pentru ca acest ArCub, la Hanul Gabroveni, are o vitrina foarte mare, unde as putea sa expun din interior un colaj de 6 metri pe 4 metri si sa-l vada toata lumea. Si de aici s-a legat o colaborare cu ArCub care include aceasta expozitie a noastra, a lui nea Ion Barladeanu si a mea in cadrul proiectului care lanseaza canidatura Bucurestiului pentru capitala europeana. Se bat Aradul cu Bucurestiul, ma bucur ca fac parte din ambele candidaturi, mi se pare, fara sa vreau, o mare reusita.

Aceasta expozitie va avea loc din 3 pana in 15 iulie si va contine acest colaj pe tematica Bucuresti - "Bucuresti, o lume de Ion Barladeanu si Carmen Lidia Vidu", cu Bucuresti, cu personajele din jurul meu, cu personajele din jurul lui nea Ion. Si un scurtmetraj, un scurtmetraj mai mult de atmosfera, nu un scurtmetraj pretabil pentru un festival, pe care am sa-l filmez cu nea Ion si cu Adi Bulboaca. Expozitia va contine si o serie de 30 de lucrari pe tematica urbana, din trecut, din prezent, realizate de nea Ion, care n-au mai fost expuse pana acum niciodata. Lucrari originale, nu copii. Probabil in fiecare zi va exista un interviu, o sesiune de autografe, nea Ion va fi prezent pe tot parcursul expozitiei, activ acolo in spatiu. Expozitia ii va purta lui semnatura, iar pe scurtmetraj a mea si a echipei: Adi Bulboaca, Ovidiu Chihaia, Cristina Baciu.

Cum e colaborarea cu Ion Barladeanu si cum s-a nascut prietenia dintre voi? Stiu ca ai povestit ca v-ati cunoscut in Bucuresti, la un semafor.

Da, nea Ion Barladeanu isi cumparase pui Shanghai din Piata Amzei. Eu veneam din parcul Izvor cu Mylo. Mylo e cainele meu, e un Beagle, si mi-a facilitat cele mai frumoase intalniri din partea asta a vietii mele. Si stateam la colt de strada cu acest caine si un om care mie imi parea oarecum un cersetor, nespalat, nu stiu de unde avea el puiul ala Shanghai - acum stiu ca l-a cumparat - imi hranea cainele care oricum acasa avea hrana premium foarte scumpa. Si m-a enervat oarecum ca insista, el s-a enervat ca eu insisitam sa nu imi mai hraneasca cainele si a spus: Dar tu stii cine sunt eu? Sunt Ion Barladeanu. Si m-am uitat asa la el si am zis: Da, ma, e Ion Barladeanu! Si am ajuns acasa, am sunat cred toti prietenii, eram super incantata ca am stat la colt cu Ion Barladeanu. Stiam, ca orice public incult strict stirile de la tv, cum s-a intalnit el cu Angelina Jolie, si sincera sa fiu nu stiam nici un colaj. Am intrat, am vazut filmul, l-am descoperit, am inceput sa intru pe internet si am inceput sa zic: Bai, tare! Super fericita eram. Si apoi, plimband cainele in continuare, in Parcul Icoanei de data aceasta, ma vedeam aproape zilnic cu el. El imi tot spunea sa stau langa el, sa imi arate colaje, imi tot spunea ca se crede regizor de film, ca el facand colajele astea de fapt, ca si mine, care sunt regizor de teatru, vine cu personaje, le aseaza, cromatica. Si asa am zis: Nea Ion, facem film. Dar nu facem film. Tu vei fi cowboy si eu te regizez pe tine in alte colaje din capul meu. Asta a fost un prim pas spre a-i intelege personalitatea, pentru ca foarte multi oameni vin la nea Ion, ii dau o bere, vor sa se pozeze cu el ca si cu maimuta, poate ii mai iau si un interviu, ceva de genul asta si cam atat. E luat ca un personaj ciudat, celebru, inca traind in mizerie ca asa i place lui. Si mi-am dat seama ca acesti oameni nu vor sa investeasca si sa-i faca un bine. Sunt foarte putini oameni, printre care si Dan Popescu, care chiar grijeste de acest om. Noi ne-am imprietenit de abia dupa expozitia noastra de la Institutul Francez. "Ion Barladeanu, cowboy-ul meu" se numea. Dupa expozitie, in fiecare zi, trebuia sa mergem o ora-doua, sa stam la Institutul Francez, sa dea autografe pe afise si sa discute cu cei interesati. Asa ca in fiecare zi am iesit la masa si am stat de vorba si atunci de abia ne-am imprietenit. Si am devenit foarte buni prieteni, adica parintii mei stiu de el, el stie de parintii mei, de cainele meu, ma viziteaza acasa, ma trezesc cu el si cu Pegasul lui la usa, mananca, stam de vorba, ma suna zilnic. E o relatie care a fost de admiratie si acum e de prietenie-prietenie. De multe ori il iau in brate si ii zic "Batranelul meu!". Ca e atat de firav si atat de... imi vine sa il pup de drag, e minunat. Si m-am gandit automat la el cand am vazut acest spatiu.

Cat de greu e sa faci trei proiecte, foarte diferite unul de altul, intr-o perioada scurta de timp?

Este. Este greu psihic in primul rand. E o munca destul de grea psihic, adica scurtmetrajul l-am facut pe repede inainte, aproape inconstient si e foarte bine asta, pentru ca daca eram constienta ca trebuie sa joc sau eram asa, m-as fi panicat total. Si am zis: "Ma arunc!". Si dupa prima repetitie la Odeon, am venit acasa, Cristina Baciu, colaboratoarea, era in fata calculatorului si m-am asezat si am zis: "Bai Cristina, e foarte grea meseria de regizor." E greu sa coordonezi atatea echipe si stiu ca actorii, la un moment dat, devin schizoizi, fiindca trec printre atatea vieti. Ei bine, si regizorul la fel, traieste in niste lumi, de fiecare data cand sare dintr-una in alta, el traieste fiecare personaj, fiecare muzica, fiecare decor. Si chiar il traieste, fiindca altfel nu ai cum. In acelasi timp, capricorn fiind, imi e dat sa muncesc. Am depresii totale daca nu muncesc si sunt extraordinar de bine si de echilibrata si chiar fericita cand muncesc. Stiu ca par ca sar din una in alta, dar le iau foarte in serios, fiindca imi provoaca mare bucurie. Si ma ocup chiar si de finantele celor din echipa, sa stiu ca sunt cat de cat bine platiti in functie de cat imi e si mie numele, ca nu sunt o vedeta, nu sunt un nume in care sa se poata pompa foarte multi bani, nu sunt o celebritate care sa isi permita sa ceara bugete foarte mari, sunt cu un picior intre tinerete si maturitate. Sunt sigura ca sunt alti regizori mult mai bine cotati, mult mai valorosi, si care au bugete... poate o sa ajung si eu, nu stiu.

Pana la urma cred ca e o alegere a ta, pentru ca esti un om care - si meriti foarte multe felicitari pentru asta - sunt oameni care se pierd mult inainte de a ajunge la varsta ta si la cei 15 ani de meserie despre care am vorbit. La un moment dat isi pierd rabdarea si vor succesul ala mai usor de obtinut. Oameni care fac compromisuri si nu au rabdare sa faca doar lucruri de calitate.

Eu sunt o structura de experiment. Experiment e mult spus, dar de laborator, eu acolo ma simt bine. Ma simt bine incercand sa asamblez forme care nu se asambleaza, pe care eu nu le-am vazut. Probabil ele se fac peste tot in lume. Si atunci mie imi place sa incerc sa rezolv si latura de spectacol, care e cea vandabila, cea care emotioneaza publicul, dar si latura regizorala, de autenticitate. Eu daca nu ma simt bine in propriul meu discurs, si care poate e putin atipic fata de ceilalti, nu pot sa fac nici un film, nici o piesa, nici un spectacol, nici o poza, absolut nimic. Si atunci, simtindu-ma bine cu mine, nu am ce compromis din acela major sa fac, fiindca daca as face, as face prost, probabil. Nu ma pricep. Am regizat "De 3 ori femeie" (emisiune tv - n.red.). Cei de acolo erau multumiti de mine, dar eu simteam ca fac ceva foarte prost fiindca nu ma pricepeam. Dupa ani de zile mi-a spus Mihaela Tatu ca nu aveam nici o legatura cu meseria aia. Adica ma pot chinui sa multumesc oamenii sau sa castig bani sau sa-mi castig celebritatea sau sa castig Uniterul. Pot, dar imi iese prost si ma blochez singura, actorii nu mai vin dupa mine, echipa nu mai trage, daca se simte acolo ceva putred. Nu am nici o reteta, absolut nici o reteta.

Fac compromisuri - tai din decoruri, din costume, platesc destul de mult pret pentru asta. Chiar evolutia mea e un pret, pentru ca de multe ori mi-as fi dorit sa am echipe mai bine sustinute in teatru, pentru ca aici mi-e meseria principala, ca sa pot sa evoluez. Dar nu le am, si nu e vina mea, e vina directorilor de teatre care nu inteleg tehnica. Ei prefera sa dea miliarde pe decoruri plicticoase, pe rochii batranicioase, dar cu nume important, pe coregrafii absolut imbatranite si pompoase. Pe praf, dau miliarde pe praf, pe ceva ce miroase a moarte, pe ceva ce trebuie, daca nu ingropat, macar lasat asa, pentru batrani sa se mai joace si astfel de chestii. Acestea sunt principalele productii in Romania, aici merg toti banii. Tinerii care reprezinta teatrul romanesc la festivaluri, tinerii care iau premii, tinerii care inseamna principalul motor al vietii, lumii teatrale, in ei nu se investeste absolut nimic. Directorii de teatre nu stiu ce inseamna un videoproiector, nu stiu ce inseamna o camera de luat vederi, nu stiu ce inseamna un sunet, o lavaliera, taie tot de pe lista. Si prefera sa dea pe niste chiloti Doina Levintza 40 de milioane, ceea ce mi se pare penibil. Sa ramana Doina Levintza acolo in albume undeva si sa ne lase pe noi, sa ne dea noua banii aia de chiloti sa ne facem treaba, ca ne-o facem mult mai bine decat o face ea, in acest moment. A fost un nume probabil, Gigi Caciuleanu la fel... E un pic tarziu. Si e misto ca ei sa investeasca toata faima pe care au acumulat-o si tot respectul, sa investeasca si sa creeze niste laboratoare pentru tineri, sau o scoala pentru tineri, sau un spatiu de arta contemporana. Si sa nu mai cerseasca bani de la teatre sau sa ne mai ia noua bugete ca sa faca niste prafuieli. Cred ca ar ramane mult mai bine numele lor intiparit in istorie daca un Andrei Serban sau un Caciuleanu sau o Levintza sau alte nume ar investi in ceva. Cum face Gica Hagi, care si-a facut scoala de fotbal, cand ar fi putut foarte bine sa cerseasca in continuare de la arabi sau nu stiu de unde. De ce nu investesc in tineri? Nu au castigat destul? Si ei costa cel mai mult in acest moment in teatru. Directorii, unii sunt de foarte buna calitate, dar nu inteleg. Nu inteleg 2015. Si atunci eu fac niste compromisuri si raman la un nivel pe care ar fi trebuit sa il fi depasit eu demult. De aceea am avut eu o problema cu teatrul multimedia, dar acum am gasit o formula care ma incanta. Eu zic ca e bine, e o zona frumoasa. Pe care as fi putut sa o fac mult mai bine daca aveam alt suport tehnic.