Am incercat, in ultima vreme, sa schitez niste „profiluri” ale actorilor principali distribuiti de soarta (nu cunosc numele exact al regizorului) in vodevilul alegerilor. Dupa d-l Geoana si d-l Basescu, ma opresc la aspirantul nr. 1 la fotoliul de la Cotroceni.

Si incep cu o marturisire mai „senina”, sper, decat altele, pentru a ma feri de riscul de a fi suspectat ca vad totul in negru. De cand bate drumurile prin tara, speriat de gandul ca nu e suficient de „popular”, il privesc pe d-l Nastase cu un amestec de duiosie si compasiune.

Duiosie, fiindca, pentru mine, d-l Nastase e un ratat. Nu-l pot compara, nici daca as vrea sa fiu sarcastic, cu Nicolae Vacaroiu. Fostul prim-ministru, ajuns acum presedintele Senatului, e o persoana profund mediocra. Nimic nu poate suprima plictiseala iremediabila care te cotropeste cand il auzi.

Destinul d-lui Vacaroiu, intr-o istorie normala, era al unui functionar cu manecute care, dupa orele de serviciu, se duce la bodega sau sa joace o partida de table cu un vecin. Marea sansa a d-lui Vacaroiu a fost „revolutia” (sau ce-o fi fost in decembrie ’89).

Ea l-a scos din anonimat, dintre dosare prafuite, si l-a azvarlit, gratie lui Ion Iliescu, la Palatul Victoria, unde si-a jucat, anost, rolul de prim-ministru. Cu Adrian Nastase, lucrurile stau altfel. D-l Nastase e un personaj cultivat, cu un orizont mai larg.

Daca nu l-ar fi atras si inainte de ’89 sansele de a parveni, ar fi avut, probabil, un destin de burghez respectabil, cu lustru tihnit si voluptati de colectionar. Posedand si o buna pricepere de a intra pe sub pielea celor ce-i puteau favoriza ascensiunea, putea bate la portile „inaltei societati“ bucurestene (cu sau fara ideologie).

Marele ghinion al d-lui Nastase a fost megalomania. Propulsat, intai, ministru de Externe, dupa ce si-a petrecut timpul cu folos in FSN, apoi presedinte al Camerei deputatilor si secund al lui Iliescu, ambitiile lui au luat foc. Si a ajuns sa fie atat de ametit de gustul puterii incat nu si-a dat seama ca ea il aserveste.

Viata lui e compusa de multi ani din girofaruri, vanatori à la Ceausescu si satisfactia de a vedea lingusitorii inghesuindu-se in jurul lui. Ratand un destin de burghez clasic, a devenit ceva bizar. Caci e bizar sa fii, in acelasi timp, „ciocoi” si „social-democrat”. Resursele si energiile sale au fost confiscate de un singur scop.

De a fi numarul unu pe o scena plina de insi ca Vacaroiu, Hrebenciuc sau Mitrea. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e un esec.

Compasiune, pentru ca d-l Nastase se zbate acum amarnic sa para ce nu este. Nu stiu cata avere a reusit sa stranga cu ajutorul „democratiei”, dar banuiesc ca ea nu e mica. Nastase e, azi, printre oligarhi. Poate, cel mai important. Si are, la aceasta ora, aproape tot ce putea avea intr-un regim oligarhic (cum e regimul actual de pe malurile Dambovitei).

Are bani, putere, un partid in spate si o camarila. Ii lipseste doar „charisma”. De aceea face eforturi disperate acum sa obtina un supliment de simpatie pe fondul pomenilor electorale care curg in valuri de la guvern.

Se duce prin sate, prin targuri, face pe omul simplu, ia masa pe la cantine modeste, distribuie promisiuni, in speranta ca va capata si el, care a fost acuzat de aroganta pana si de Ion Iliescu, o „fata umana”. A renuntat la escortele impresionante, pentru a merge prin grajduri, ia purcei in brate, mangaindu-i, si se pozeaza cosind.

Cum sa nu ai compasiune pentru toate aceste eforturi?

Fireste, ele sunt trecatoare. Vor tine doar pana la alegeri. Dar au, daca ma gandesc bine, un inteles simbolic. Cand n-a mai fost sigur de sine, comunismul a cautat sa-si dea o „fata umana”. Tot asta ar vrea si oligarhia de tip PSD.