Intr-un discurs in fata Parlamentului Romaniei, Ion Iliescu, in dubla sa calitate de sef al statului si agent electoral, a facut ieri tentativa de a prezenta un bilant al activitatii sale. Esecul are mai multe motive, pe care voi incerca sa le enumar in cele ce urmeaza. Inainte insa de a trece la subiect, sunt necesare cateva observatii.

Prima este ca, din confruntarea textului vorbit cu cel prezentat de Biroul de Presa al Presedintiei, nu rezulta absolut nici o diferenta cat de cat importanta. Si nici macar o nuantare. Ceea ce inseamna ca prezentarea a ceea ce s-a dorit a fi un bilant a fost indelung gandita si elaborata. Deci, daca a iesit prost, scuza nu poate fi pusa pe seama unei improvizatii. Ori a unei lipse de inspiratie.

Imi pot imagina de ce Iliescu a tinut sa vorbeasca nu despre ultimul sau mandat, ci despre cei 15 ani scursi incepand din 1989 - trecand ca gasca prin apa peste perioada mandatului Constantinescu - si de ce o face acum, la debutul unei campanii electorale, si nu, asa cum ar fi fost firesc, la sfarsitul mandatului.

Exista doua motive: Ion Iliescu doreste ca intreaga istorie 1989-2004 - si daca se va putea si in viitor, cu atat mai bine - sa fie legata de numele sau.

Mai ales cu cele bune si mai putin cu cele rele, puse mereu si mereu pe seama altora; acceptand cu marinimie sa devina agentul electoral al PSD si al lui Adrian Nastase, iesirea la rampa si baia de aplauze parlamentare trebuiau organizate acum, iar nu dupa alegeri. In ceea ce ma priveste, voi raspunde provocarii.

Voi incerca sa judec "bilantul lui Iliescu" ca martor si cronicar al principalelor evenimente din acesti ani.

Imi asum raspunderea de a starni protestele atat ale fanilor lui Ion Iliescu, cat si ale acelor adversari ai domniei sale care ii pun in carca absolut toate relele acestor ani, refuzand sa-i recunoasca si meritele.

Premisa de la care pornesc atunci cand pun in balanta faptele bune si faptele rele ale acestui om de stat este raportul dintre personalitatea lui si "temperatura" umana, morala, educationala si politica a populatiei. Cred ca romanii au avut de trei ori - doar doua fiind mandate constitutionale - presedintele pe care il merita, in persoana lui Iliescu.

Si pe care l-au ales - cea mai elocventa dovada fiind alegerile absolut democratice din 2000 - in totala cunostinta de cauza. Pentru ca, pana in 2000, presa a dezbatut cazul Iliescu pe toate partile. Si au fost prezentate probe, marturii si documente relevante. Care-l infatisau pe acest politician in intreaga complexitate a existentei sale.

Si in toate dependentele lui, tinand de educatie, de anturaj, de convingeri sau chiar de tabuuri politice. Voi incepe cu inceputul, expediind usor si aparent dezinvolt o chestiune cardinala, cum este raspunsul la intrebarea daca in decembrie 1989 a fost sau nu o lovitura de stat. Iliescu face, din nou, o pirueta interesanta.

El afirma ca totalitarismul nu putea fi rasturnat decat printr-o revolta sociala. Si politica, as adauga eu. Si e real. Noi nu am scapat de totalitarism prin lovitura de stat din 1989. Si nici la inceputul lui 1990, cand Iliescu, prin colaboratorii lui apropiati, clona de zor partide, pentru ca nu cumva liberalii, crestin-democratii sau social-democratii autentici sa vina la putere.

De totalitarism am scapat abia atunci cand presiunea societatii - mai ales politica - l-a obligat pe versatul Iliescu sa se adapteze la regulile democratice. Mai intai le-a mimat iar apoi, spre cinstea lui, a reusit chiar sa-si insuseasca multe dintre ele. Chiar si in materie de limbaj. Este indiscutabil ca, in linii mari, ultimul sau mandat a fost benefic.

Pentru ca Iliescu a fost consecvent in mesajele adresate lumii libere si in demersurile legate de integrarea in NATO si Uniunea Europeana. A reusit sa fie singurul fost mare lider comunist primit in clubul sefilor de stat occidentali. La inceput in anticamera, apoi printr-o usa intredeschisa, dar apoi la masa, ca un partener relativ egal.

In plan intern, in conditiile in care a fost un factor de echilibru, a realizat incredibilul in materie de legi ale proprietatii si in ceea ce priveste reconcilierea cu fostii sai adversari, intre care si Casa Regala. Au contat si mesajele sale constante impotriva coruptiei. Numai ca, din pacate, la acest capitol a fost duplicitar. Ca si in alte privinte.

Iliescu a tolerat, in toate mandatele sale, in anturajul sau apropiat, persoane si grupuri care s-au constituit in centre vitale ale coruptiei de stat. Situatia a fost mai vizibila pana in 1996, cand, practic, ca urmare a coruptiei financiar-bancare, intreaga economie a fost pusa pe butuci. De trei ori in timpul mandatului lui Constantinescu, Romania a fost pe cale sa intre in stare de faliment.

Dar si dupa 2000, la Cotroceni si in anturajul lui Iliescu, au fost acceptati si incurajati tacit exponenti ai marii coruptii.

Dar cea mai periculoasa afirmatie din pseudobilantul lui Iliescu mi se pare cea legata de combaterea "terapiei de soc". Maine voi ataca acest subiect.