Este adevarat ca regizorul american Michael Moore este un documentarist de talent.
Nu mai putin adevarat este ca filmul sau "Fahrenheit 9/11" a cucerit un public numeros in Statele Unite (care i-au adus la box office peste 200 de milioane de dolari), fiind declarat anti-Bush, dar acest succes nu l-a alungat pe presedintele american de la Casa Alba, ci a demonstrat gradul de libertate si democratie al unei tari, in care atacarea sefului statului nu are consecinta limbajul
trivial din alte colturi ale lumii.
Din pacate pentru Michael Moore si pentru juriul Festivalului de la Cannes care i-a oferit Marele Premiu, acest produs este departe de arta filmului, fiind mai degraba un produs audiovizual menit sa satisfaca orgoliile de opozant al politicii republicane ale democratului Michael Moore, care a adunat secvente inregistrate de televiziuni pentru a demonstra cat de nociva este administratia atacata
si avand si mandria de a se trece alaturi de presedintele american ca principal "interpret" al filmului "Fahrenheit 9/11". Moore face un film demn de canalul Discovery, cu o apasata tenta propagandistica (in favoarea democratilor), ajungand chiar sa stoarca lacrimi exploatand durerea familiilor ce au fii morti in razboaiele din Afganistan si Irak.
Valoarea polemica a filmului nu poate trece granitele Statelor Unite decat in masura in care spectatorii dau girul unui montaj (este drept, abil) de imagini care condamna cu vehementa, dar nu ofera solutii, semanand in aceasta privinta cu multe dintre produsele de propaganda ale unor regimuri apuse din totalitarismul comunist.
Nu este mai putin adevarat faptul ca presedintele juriului de la Cannes a fost finantat de aceeasi firma care a produs acest film, demn doar de istoria mediatica a Partidului Democrat din SUA.
Ca produs de propaganda, filmul lui Michael Moore nu merita sa depaseasca granitele micilor ecrane americane pentru care a fost produs si din cadrul carora si-a adunat o mare parte din substanta dramatica. De altfel, nimic nu este condamnabil in utilizarea secventelor de televiziune intr-un film de montaj cum se pretinde a fi "opera" lui Moore.
Din banii castigati pe spezele spectatorilor, Moore a cumparat, "se zice", peste o mie de camere de filmat pentru a supraveghea alegerile. Si cu filmul, si cu aparatele de filmat, Moore n-a reusit sa-l faca pe republicanul Bush sa plece de la Casa Alba. Forta politica a cinematografului ar trebui sa stea in puterea imaginatiei sale, in capacitatea de a convinge real.
Asa cum au facut-o marii maestri ai filmului italian de dupa razboi. Dar aceasta lectie de cinema se pare ca a fost ocolita de democratul Moore.
