Am in minte o singura imagine. Un porumbel alb asezat pe capul Papei. Un porumbel care a refuzat sa zboare si care si-a regasit siguranta pe crestetul lui Ioan Paul al II-lea. A ales Iubirea slujitorului Domnului, in locul libertatii efemere. Acolo a stiut ca asezandu-se n-are de ce sa se teama. Va fi ocrotit.

Nu s-a stins numai Calauzitorul Bisericii Catolice, ci si al omenirii. S-a facut respectat, iubit, a facut ca invatatura Domnului sa ajunga in cele mai indepartate catune. Suferinta de pe chipul celor adunati in rugaciune in Piata San Pietro s-a regasit si pe chipurile celor pe care i-am privit ieri pe strazile din Bucuresti. Si nu era deosebire in suferinta.

Peste un miliard de suflete si-au pierdut pastorul. Dar i-a indemnat pe credinciosi sa fie impacati, asa cum s-a stins si el. Pe patul de suferinta s-a gandit la toti, alinandu-i.

Le-a spus ca-i simte aproape, multumindu-le astfel pentru rugaciunile cu care multimile de crestini l-au petrecut pana in ultima clipa. A fost un exemplu pentru toti. Suferinta sa a fost uriasa, dar demna...

Cu incapatanare si dragoste, a intors la Dumnezeu mii si mii de suflete, peste tot pe unde a calatorit in lume. A stiut sa-i atraga pe tineri, crescandu-i cu adevarata invatatura.

Ferindu-i de tentatia pacatului. La fel vor proceda si acestia cu copiii lor. Este o crestinare care se intinde si se va prelungi peste multe alte generatii. A stiut cum sa se faca auzit, inteles.

Ne-a cucerit pe toti prin bunatatea sa uriasa cat sa inconjoare planeta, sa se ridice la cer si sa se coboare peste capetele plecate. Mesajul sau, mesaj al lui Dumnezeu, se va perpetua. Un pontificat pentru Gloria lui Dumnezeu si pacea lumii. A fost un comunicator extraordinar al Cuvantului Domnului.

O data poate la cateva sute de ani si poate chiar mai mult se naste un asemenea om, o asemenea gigantica personalitate. Pentru noi, pentru credinciosii romani, a insemnat renasterea sperantei.

O data pentru ca a inspirat evenimentele din 1989 facand posibila disparitia tiraniei, fiind la originea sfarsitului regimurilor comuniste si instaurarea democratiei in tarile Europei Centrale si de Est, caderea zidului Berlinului, disparitia Uniunii Sovietice si sfarsitul Razboiului Rece. Insa nu ne-a dat numai sansa renasterii ca natiune, ci si ca popor crestin.

In zilele frumoase ale lui mai 1999, cand a fost la Bucuresti, a ajutat si incurajat Biserica sa se dezvolte. Pentru ca este una singura, a lui Dumnezeu, indiferent ca suntem ortodocsi ori catolici, sau de alte rase, de alte religii...

Cu dragoste a propovaduit respectarea invataturii Lui cu disciplina si rigoare, cu tenacitate impotriva tuturor pericolelor la adresa sanatatii morale a societatii moderne. Ca un adevarat luptator pentru Cuvantul Domnului, s-a dus in mijlocul multimii pentru a-i indruma pe credinciosi pe calea cea Dreapta.

Cine s-a aflat in preajma Sanctitatii Sale a stiut ca a fost binecuvantat sa poata fi langa un mesager al lui Dumnezeu. Multimile adunate pe strazile Bucurestiului stau martore ca este asa. Parca un inger a trecut pe langa noi... Unii i-au spus bunatate, altii blandete... Mai presus de orice s-a creat o comunicare intre suflete, de nedescris in cuvinte.

Iar Ioan Paul al II-lea stia sau intuia, in timpul opririlor, ce simte fiecare. Unuia i se adresa, pe altul il mangaia, altcuiva ii strangea simplu mana.

Alteori o singura privire te convingea ca este alaturi de tine si stie cine esti si cata nevoie ai de sustinere. Binecuvantarea Papei a venit ca un medicament luat la timp pentru oprirea evolutiei bolii.

Plecarea sa este plansa de o planeta intreaga. "Am incredere in bunatatea Divina si in protectia Sfintei Fecioare", spunea el. Amin!