Avind in fata teancul de ziare din presa europeana care consemneaza semnarea tratatului de aderare a Romaniei la UE, iti vine greu sa contesti opinia cvasigenerala ca "nici o tara nu a fost intimpinata ca Romania, cu un asemenea dus glacial la intrarea in familia europeana".

Sigur, nu se pot uita frecventele semnale de alarma pe care Uniunea le-a transmis pe parcursul anilor spre Bucuresti, cum nu ar fi corect nici sa incercam vreo clipa sa minimalizam importanta capitolelor la care am fost constant depunctati.

Si totusi, intrebarea daca "dracu' e chiar atit de negru" mi se pare ca merita pusa, nu pentru ca am fi sedusi de tentatia sa cadem din nou in pacatul de-a ne considera eternele victime ale unor arbitraje partinitoare, ci doar pentru a incerca sa punem in buna ordine toate "criteriile" dupa care sintem judecati.

Nu cred ca exista lider sau instanta a Uniunii Europene care si-au imaginat macar si un singur minut ca Romania, ca si Bulgaria, ca si cele mai multe tari din rindul celor care asteapta cuminti afara, in fata usii Uniunii, vor fi in stare sa devina peste noapte cu adevarat performante si competitive, din punct de vedere economic.

Daca ne amintim, un singur exemplu, cu cita cazna si cu cite compromisuri am obtinut pina si certificatul de "economie de piata functionala" o sa ne trezim dintr-o data in fata adevarului ca, dincolo de avertismente si ultimatum-uri, ce obtine nota de trecere, in cele din urma, nu este chiar faptul implinit, ci, mai ales, optiunea, tendinta, "trendul" pe care il poti mima cu mai multa sau mai

putina gratie. Sigur, nu se uita nici o clipa sa ti se atraga atentia ca "promovarile" nu sint ireversibile si ca, daca nu duci lucrurile pina la capat, o clauza sau alta de salvgardare va interveni decisiv pentru a te elimina din joc.

Dar, una peste alta, aici cu un efort, acolo cu un brinci, de multe ori cu o promisiune, lucrurile au fost aduse la un nivel de plauzibil si, cu o anticipata bunavointa din partea Uniunii, Romania a ajuns sa fie invitata sa-si puna semnatura pe mult visatele documente prenuptiale.

Nici nu s-au strins bine hirtiile in mape si o lume intreaga a inceput sa urle impotriva unei extinderi care, peste noapte si mai ales din cauza Romaniei, li se releva a fi "iresponsabila". S-a descoperit un fals in rapoartele care dadeau socoteala de mersul reformelor? S-a dezis Puterea politica de la Bucuresti de angajamentele asumate? Nici vorba de asa ceva.

Ce s-a intimplat cu adevarat grav este ca pozitia de pe care discuta acum Romania nu mai are nimic din semi-vasalitatea practicata in ultimii patru ani si care era atit de mult pe placul celor care se recomandau ca marii nostri "sustinatori".

E un adevar care trebuie rostit raspicat si memorat cu atentie si care, cel putin pina acum, este performanta cu adevarat notabila de care se leaga numele presedintelui Basescu.

Sigur, nu putem sa spunem ca sintem in fata unor surprize.

Nici din partea "prietenilor": sa ne amintim fie de replica de-a dreptul vexatoare cu care Jacques Chirac si-a permis, in 2003, sa amendeze "indrazneala" Romaniei de-a se pozitiona conform propriilor interese in chestiunea CPI, fie de indoielile pe care, in 2005, Michel Barnier, ministrul de externe francez, a ajuns sa le aiba referitor la "reflexele europene" ale presedintelui Basescu - si

nici din partea celui care, inca din timpul campaniei electorale, nu se sfia sa denunte "tainurile" la care s-au indulcit unii dintre "protectorii" nostri si anunta axa Washington-Londra-Bucuresti ca fiind noul aliniament de pe care va conduce politica externa a Romaniei.

Fapt este ca, fara sa se lase nici o clipa impresionat de indispozitia care i se atrage tot mai insistent atentia ca o produce, Traian Basescu isi asuma neclintit riscurile verticalitatii. O asemenea optiune, intr-o lume in care orice stat este prins, cu voia sau fara voia lui, intr-o plasa de interdependente, da drumului pe care s-a lansat presedintele ceva din stabilitatea mersului pe sirma.

Unei tari care cara dupa ea toate tarele care marcheaza azi Romania, unele din motive strict subiective, dar si multe altele cu radacini adinci intr-o istorie configurata contra noastra, nu i se recunoaste cu mare placere dreptul de a-si apara interesele in picioare.

O parte oculta a Europei politice descopera cu surprindere ca "proasta satului", de pina acum, nu mai pare dispusa sa-si largeasca neconditionat piata de desfacere pentru "darurile" UE. Preferinta diplomatiei franceze pentru vechea guvernare de la Bucuresti, facuta publica de Le Monde, devine usor descifrabila daca aruncam si o singura privire asupra bilantului Romania-Franta.

(Evident, Franta nu este decit un studiu de caz.)

In atari conditii, predispozitia unora de a trata 1 ianuarie 2007, "Ziua Finala", ca o data care nu mai inseamna altceva decit o formalitate ce se va indeplini de la sine, inseamna a ne expune unei rejectari (citeste: "executii") chiar in ultima clipa.

Este astazi datoria intregii clase politice de a sustine cu maxima implicare si buna credinta eforturile pentru parcurgerea pasilor angajati, in vederea incheierii tratatelor de aderare la UE.

O clasa politica in care Puterea va trebui sa-si probeze responsabilitatea, iar Opozitia spiritul cu adevarat constructiv.