Aurel Constantin Ilie este un clasic in viata. Adica, a bifat aproape toate metodele clasice prin care putea jefui statul.
Seria de dezvaluiri care curg in aceste zile este socanta. Omul asta nu a iertat nimic. A fost in comisia care a atribuit firmei sotiei sale 90% dintre contractele de proiectare pentru diguri. Caz clasic de conflict de interese. Firma respectiva fusese privatizata suspect prin participarea mai multor parteneri.
Ministrul Ilie i-a fortat sa vinda sotiei sale, sub amenintarea ca altfel societatea va falimenta prin lipsa de contracte. Caz clasic de folosire abuziva a pozitiei publice la transferul de proprietate. Aceeasi firma a primit o multime de contracte fie prin atribuire directa, pe baza emiterii de ordonante de urgenta, fie prin cereri trucate de oferte.
Cazuri clasice de fentare a regimului achizitiilor publice.
Mereu m-am mirat cum de a emis guvernul PSD ordonanta 60 din 2001 privind achizitiile publice. Citita in sine, ordonanta este destul de buna, o lege-cadru rezonabila, facuta cu copy/paste dupa niste directive ale UE (pe ici, pe colo chiar cu stingacii de traducere). Baietii veseli din PSD au adoptat-o si au bifat inca ceva de raportat la UE.
Dar era ilogic: isi puneau singuri bete-n roate?! Au inventat rapid scheme de fentare, care se vad in cazul contractelor pentru diguri.
Exista schema clasica macro: se da ordonanta de urgenta de exceptare. Adica, avem o lege-cadru, dar, daca vrea un ministru, ea nu se aplica si se da o ordonanta speciala. Asa au facut cu contractul Bechtel. Asa a facut si ministrul Ilie. Mai exista si schema clasica micro: cereri de oferta cu adresa precisa.
Orice functionar stie cum se face: se cer oferte de la cinci firme detinute de amici, ba chiar infiintate special pentru asta, se pun la dosar si cistiga cine trebuie. Cererile de oferta se faceau in cazul digurilor din Timis doar firmei sotiei si firmei prietenului ministrului Ilie. Si cistiga ba una, ba cealalta.
O alta smecherie clasica este cea cu actele aditionale: pretul initial pare rezonabil, dar pina la finalizarea lucrarii se vine cu acte aditionale si se justifica o serie de cheltuieli „neprevazute". In multe cazuri, statul cheltuieste chiar si dublu fata de ce era prevazut initial. Bineinteles ca ministrul Ilie nu o putea rata pe asta.
Parca este un facut: ministrul Ilie a reusit sa rezume toate strategiile prin care elita de prada a jefuit averea publica in Romania. Mai rar asa performanta, mai ales ca era un apropiat al lui Ion Iliescu, un clasic al cinstei si saraciei.
Ghinionul saracului domn Ilie este ca in cazul sau coruptia a avut efecte devastatoare si vizibile pentru o tara intreaga. Atit de vizibile, incit omul chiar pare a fi condamnat la clasicism: fie o musamalizare clasica, fie o condamnare care va deveni clasica. Altfel spus, demna de urmat.
