Despre faima, credibilitate si ipocrizie (de Elena Stefoi)

de     Averea
Marţi, 2 august 2005, 0:00


Inflatia de lideri efemeri si uzura precoce a partidelor politice ar trebui sa duca inevitabil la o depersonalizare a puterii.

Intr-o tara in care guvernele se succed in ritm ametitor, e normal ca oamenii sa uite, de la un ciclu legislativ la altul, numele unor titulari de portofolii folositi ca solutie de umplutura sau ca manta de vreme rea.

Probabil ca putini mai fac legatura intre Petre Salcudeanu, ministrul Culturii obligat sa demisioneze din Cabinetul Vacaroiu (dupa ce fusese prins cu pantalonii in vine agresand o subalterna) si Petre Salcudeanu, sef al organizatiei PSD din sectorul 1, care l-a primit pe Omar Hayssam in partid.

Cine mai simte nevoia sa-l vada zilnic, la ore de varf, pe „arheul Pruteanu“, cel al carui traseu prin PNTCD si PSD avea sa duca direct la PRM?

Si cui ii mai pasa ca el fusese „mosit“ mediatic de o televiziune privata, preluat strategic de canalul national si „botezat“ in cristelnita mitologiei nationale de unul din liderii GDS?

Victor Ciorbea, ajuns primar general fiindca l-a invins la televizor pe tenismenul Ilie Nastase intr-o dezbatere oarecare, si-a inchipuit ca performanta in fata camerelor tine loc de abilitati administrative si de experienta politica.

Isi masoara oare Mona Musca drumul spre locul in topul de popularitate mai lucid si mai corect decat alte foste „figuri emblematice“ ale tranzitiei romanesti?

Fara mecanisme imunitare in fata propriei glorii de sondaj si gata sa sacrifice sinceritatea pentru populism, doamna Musca are mai degraba sanse sa completeze lista fostelor vedete de partid, decat sa intre in competitie cu Traian Basescu la viitoarele alegeri prezidentiale...

In pofida consecventei cu care au reciclat, rasplatit si fidelizat politic nenumarate familii de trepadusi, formatiunile parlamentare au avut intotdeauna nevoie de personalitati care sa compenseze superficialitatea programelor printr-o reala sau aparenta vocatie misionara legitimata de „priza la public“.

FDSN, PDSR si PSD s-au agatat de Ion Iliescu atata vreme cat aura lui de „salvator“ atragea milioane de voturi, chiar daca opozitia il considera uzurpator ori il acuza de porniri dictatoriale.

CDR si satelitii sai civici au vazut in 1996 in Emil Constantinescu exponentul propriei lor revolutii salvatoare, dupa ce aparasera ani la rand „modelul Coposu“.

Fostul rector s-a autoiluzionat ca ajunsese la Cotroceni prin merite personale, ceea ce l-a transformat in tinta ironiilor unui „sistem ticalosit“, pentru care sefii supremi sunt doar marionete cu lipici la alegatori.

Predecesorului sau, defectele pareau sa-i fi fost de folos tocmai pentru ca au servit interesele altora. „Omenia“ primului presedinte postceausist impresiona saracimea si ca atare ii atragea pe marii imbogatiti.

De-a lungul anilor, s-a impus imaginea unui Iliescu atotputernic, politician versat si versatil, fara alt Dumnezeu decat partidul si fara alt scop in viata decat pastrarea puterii.

Desi dupa decembrie 1989 sloganele antidictatoriale au invadat spatiul public, ideea unui sef de stat autoritar mobilizase o vreme chiar spiritele taraniste. Nu deciziile luate fara stirea consilierilor i s-au imputat profesorului Constantinescu, ci falsa siguranta de sine.

Victoria lui Traian Basescu la prezidentialele din 2004 a scaldat Piata Universitatii in valuri portocalii de entuziasm revolutionar: natia se bucura impreuna cu jurnalistii bucuresteni ca resursele ei magice n-au secatuit dupa esecul primei alternante la Cotroceni.

Obsedati de imagine, politicienii isi consuma energiile pentru a se impune in competitia prezentelor, prestatiei si prestigiului scenic.

Putini par dispusi sa inteleaga insa ca bunul lor renume in ziare sau in programe audio-vizuale depinde nu doar de propria carisma, strategie relationala si relevanta organizationala, ci si de interesele unor grupuri care controleaza jocul politic stapanind trusturile de presa.

Intamplator sau nu, toti cei aflati intr-un moment prielnic in ofensiva radio-televizata si deci in inima celor multi, au avut parte, mai devreme sau mai tarziu, „de atacuri la imagine“ menite sa-i vulnerabilizeze sau sa-i scoata din joc.

Chiar si amatorii stiu ca in materie de apartenenta la o estica retea de informatii, acuzatiile publice ascund de obicei o facatura. Si totusi, lui Ion Iliescu presa i-a lipit, inca din 1990, o eticheta antinationala pe care electoratul a ignorat-o, dar de care aparentii inocenti au profitat.

In jurul lui Roman, Nastase si Geoana s-a tesut din diverse directii „legenda“ nevestelor nocive, scorpii macinate de ambitii politice. Nici nu se incheiase numaratoarea voturilor la al doilea tur de scrutin din 1996, si despre fiul lui Emil Constantinescu se colporta „stirea“ ca e implicat in traficul ilegal de tigari.

La putin timp dupa ce s-a instalat la Cotroceni, asupra lui Traian Basescu s-a rostogolit „bomba“ ilegalitatii pe care ar fi comis-o ca primar general la cumpararea casei din Stefan Mihaileanu.

Dosarul care viza compromiterea lui Virgil Magureanu se scursese spre redactii si birouri parlamentare la cativa ani buni dupa ce el obtinuse sefia SRI.

Lista exemplelor e deschisa. Strategiile de denigrare sunt inepuizabile tocmai pentru ca mizeaza pe formule repetitive.

Constructia si de-constructia asilor in comunicarea cu masele, ca si repartitia rolurilor in campanii, in declansarea crizelor si in valorificarea lor pe ecranul televizoarelor, tin de obicei cont de mentalitati.

Societatile in tranzitie au nevoie de lideri care sa incarneze o anumita transcendenta a puterii, dincolo de pozitia castigata prin proceduri electorale.

Cand e vorba de gusturi politice, romanii lasa impresia ca detesta inapetenta pentru scandal mai mult decat lipsa de bun-simt. Incapacitatea de a-ti umili adversarul e tolerata mai greu decat paricidul.

Scuipatul in farfuria din care mananci sau muscatul mainii care te hraneste au ramas metafore pedagogice. Pe scena publica, injunghierea pe la spate a partenerului sau vanzarea lui pentru argintii unui post inalt sunt considerate dovezi de talent.

Cu astfel de criterii, sa nu ne miram ca intre politicienii pe care-i iubim si oamenii de stat care ar putea face din Romania o tara europeana puntile sunt fie false, fie prea subrede.















127 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică