Nu este niciodata bine ca mersul politicii unei tari sa depinda de soarta unui om. Cu atat mai mult cand tara in cauza e Israelul, epicentrul unei zone framantate; iar omul in cauza, premierul Ariel Sharon, suspendat intre viata si moarte intr-un spital din Ierusalim.
Terorist pentru palestinieni si pentru lumea araba, erou pentru opinia publica seculara din Israel, tradator pentru dreapta politica si mai ales pentru colonistii evacuati din Gaza, in fine, om al pacii pentru presedintele Bush.
Cum a reusit Ariel Sharon sa colectioneze atatea calificative? Ca soldat s-a remarcat prin curaj, dar si prin brutalitatea operatiunilor militare pe care le-a condus in anii ‘50 si prin asprimea ocupatiei impuse dupa razboiul din 1967.
Ca ministru al apararii, Sharon are in palmares invazia neinspirata a Libanului, care s-a soldat cu izgonirea de la Beirut a lui Yasser Arafat si a conducerii palestiniene, dar si cu masacrarea a sute de refugiati palestinieni din doua lagare aflate sub control israelian. Pentru acest masacru a fost gasit indirect raspunzator chiar de catre un tribunal israelian.
Dar Sharon, idol al dreptei, a revenit la conducerea mai multor ministere. A prezidat peste cea mai mare expansiune a asezarilor evreiesti in teritoriile ocupate. Ca, mai tarziu, Sharon, adversar al negocierilor de pace, sa faca o vizita ostentativa la moscheea Al Aksa din Ierusalimul vechi, loc sfant al musulmanilor, aflat pe Muntele Templului, loc sfant al evreilor.
Astfel s-a declansat a doua intifada (revolta) a palestinienilor. Si astfel s-a prabusit guvernul Barak si a ajuns premier Sharon, cel perceput ca om forte, singurul capabil sa-si apere poporul.
Sharon premierul lanseaza raiduri punitive in Cisiordania si ordona asasinarea unor lideri extremisti Hamas sau Fatah, considerati raspunzatori de atacurile sinucigase asupra civililor sau militarilor israelieni. Yasser Arafat este izolat, bombardat, marginalizat si, metaforic, ingropat de Sharon. Omul forte reuseste sa stinga intifada, cel putin la Ierusalim.
Si-a creat astfel platforma de pe care poate alege alte mijloace in urmarirea scopului care l-a calauzit toata viata, securitatea statului Israel. Vorbeste de nevoia de a face concesii teritoriale si de a permite constituirea unui stat palestinian. Hotaraste retragerea unilaterala a Israelului din Fasia Gaza.
Pentru evreii care, la indemnul sau si in conformitate cu planurile sale, isi faurisera o viata in Gaza urmeaza evacuarea, uneori cu forta. Sharon, inamicul palestinienilor, devine si dusmanul dreptei din propriul partid, al colonistilor si al fundamentalistilor religiosi din Israel.
Unii dintre acestia vad o razbunare divina in accidentul cerebral care i-a curmat cariera politica; de altfel fusese afurisit de cativa rabini.
Sharon voia sa mearga mai departe sau cel putin asa se crede. Ar fi vrut sa abandoneze si cateva asezari minore si greu de aparat din Cisiordania, consolidandu-le in schimb pe cele majore, inclusiv cu ajutorul unui zid inalt, o posibila viitoare frontiera. Criticat in propriul partid, s-a aliat cu rivalii din Partidul Muncii.
Schimbarea conducerii acestuia l-a obligat insa sa convoace alegeri generale si sa lanseze ultima actiune temerara a carierei sale: constituirea unui nou partid de centru, Kadima, impreuna cu colaboratori din Likud si cu vechiul lider al Partidului Muncii, Shimon Peres. Dar Kadima a fost lansat prea tarziu pentru Sharon.
Fara el, chiar si cu adjunctul sau Ehud Olmert la carma, constructia pare a fi vulnerabila.
In mod paradoxal, fara Sharon pe scena politica, scad si mai mult sansele de a stinge conflictul cu palestinienii, chiar si in termenii Israelului. Tarile implicate in eforturile de a aduce stabilitate in Orientul Mijlociu si Apropiat au motive de ingrijorare. La fel si arabii care jubileaza.
Stiau cine e Sharon; stiau ca a mers pana la capat in Gaza; stiau ca putea mobiliza electoratul moderat din Israel; stiau si ce urmareste, chiar daca nu le convenea. Acum e vremea incertitudinii.
