In masura in care nu vor aparea accidente de parcurs, reimpacarea dintre PNL si PD, pe care o anunta mai multe voci din interiorul Aliantei, ar putea marca o premiera in politica romaneasca de dupa 1989.

E doar o formula retorica sa spui ca liberalii si democratii sint condamnati sa ramina impreuna. Daca tin cu tot dinadinsul, cele doua partide pot sa evolueze pe scena politica si in formule care sa se excluda una pe alta. A persista in incapatinarea de a merge separat ar costa insa, mai ales acum, prea mult.

Aceasta este premisa obligatorie de la care trebuie pornit si de la care, foarte probabil, s-a si pornit cind s-a dat semnalul pentru revigorarea colaborarii dintre cele doua partide.

Dupa premisa fundamentala, au urmat calculele; cinice, probabil, cele mai multe dintre ele, si pragmatice - asa cum li se mai spune cu un cuvint care e pe cale sa isi lase in urma capitalul de negativitate cu care a fost impovarat in primii ani ai tranzitiei romanesti.

Toate in jurul acestei idei: dintre toate aliantele pe care le pot face pe scena politica PNL si PD, aceea dintre cele doua formatiuni politice are cea mai tare logica. Mai e insa ceva, un amanunt care, in masura in care va fi bifat, va pune intr-o lumina noua eventuala reimpacare. Simplu spus: PNL-PD, din nou impreuna, are nu doar logica, ci si o ratiune superioara. Aici ar fi de bifat premiera.

Formula cu FSN plus acolitii sai rosii la putere pina in 1996 a avut logica sa: mostenitorii comunismului si ai Securitatii si-au consolidat pozitia privilegiata pe care, deturnind o miscare populara si folosindu-se de aceasta, au dobindit-o in 1989; Romania a fost vampirizata, trasa in jos intentionat si tinuta la distanta de o lume pe care, scapata din jugul comunismului, o merita.

Schimbarea de regim din 1996 a avut si ea logica: initial, logica euforiei, apoi a scandalului si a dezabuzarii; Romaniei i s-a facut initial o injectie masiva cu speranta, dar finala prezidentiala din 2000 (Vadim versus Iliescu) a aruncat-o in ghearele deznadejdii.

A urmat apoi un terifiant mandat PSD, pina in 2004, care a avut, de asemenea, logica lui: nimic din marele jaf si din teroarea publica puse in scena de social democrati nu e de neexplicat.

De altfel, despre nimic din ce s-a intimplat major in istoria noastra recenta (inteleg prin asta perioada de dupa 1989) nu se poate spune ca nu are logica: sensurile insa sint toxice, iar directiile alese sint, cu putine exceptii, cele gresite.

In 2004, o alianta rationala, PNL-PD, a intors in favoarea sa un scrutin si a pus Romania, in prima jumatate de an a noului regim instaurat, pe cel mai solid drum prooccidental de dupa 1989.

A urmat apoi o suita de scandaluri in care principalii protagonisti ai Coalitiei de la putere au ajuns sa se devoreze intre ei, tensiunile fiind atit de intense incit nimeni din afara PNL si PD nu mai credea, sincer, ca cele doua partide vor mai avea prea mult timp un viitor comun.

In mijlocul ultimei serii de scandaluri, presa primeste mesaje ca cele doua tabere si-au pus la poarta steagul alb si ca, dupa ce luni de zile la rind au facut dovada ca se cunosc atit de bine incit nu se mai recunosc una pe alta, decid sa se intilneasca din nou, pasnic, ca sa se cunoasca mai bine, cum ar veni.

Pun la cale reimpacarea, lasa si unul, si altul de la el, accepta sa piarda separat ca sa cistige impreuna. Si, ce e cel mai important: PNL si PD nu isi refuza acum unul altuia ideile bune - puse pe o lista comuna, acestea dau un evantai de principii regulatoare care tonifica.

Accepta, cu alte cuvinte, desi inca timid, sa cultive compromisul, trec, fiecare in parte, peste optiunile de prim ordin - radicale, in mod fatal - si reincarca cu sens bun o colaborare care se mai tinea doar intr-un fir de ata.

E adevarat, reimpacarea ne ia prin surprindere cam pe toti si risca sa ne cam plictiseasca. Dupa ce s-au luat de par atita vreme, logic ar fi fost ca aceste doua partide sa isi dea si picioare in gura. Rational insa, nu. Rational e ceea ce sint pe cale acum sa faca. Sa ne impinga sa credem ca politica e o chestiune prea machiavelica, prea gri, prea cu mai multe fete, prea „curva“.

Dar sa ne si plictiseasca. Or, plictisul care insoteste o corecta indentificare a tintelor de atins este o reteta care da o politica mult mai consistenta decit aceea care rezulta din insumarea incapatinarilor unui actor politic sau a altuia.

Plictisul poate fi semnul ca, fie si cu ochii vineti, penelistii si pedistii arunca impreuna inca o ancora care sa traga Romania din tranzitie spre democratie.