Daca vom spune ca Calin Popescu Tariceanu a ratat din nou o mare sansa, inertia gandului ne va aduce imediat in minte cele doua momente care s-au consumat intr-o stransa si rapida succesiune: tranzactionarea catastrofala, din punct de vedere al PNL, a conducerii Ministerului Apararii si gestionarea total neadecvata a promovarii candidatului Romaniei pentru inalta functie de comisar european.

Presa, in unanimitate, a repetat gestul deja obisnuit: a acordat cele mai joase calificative prestatiei primului-ministru si orice cuvant in plus ar putea fi chiar redundant.

Domeniul pe care il aveam in vedere cand invocam o noua sansa ratata tine, de data asta, de relatia presedintelui Tariceanu cu partidul in fruntea caruia se afla si oportunitatea a aparut in mod cu totul neasteptat, urmare a dezbaterilor fierbinti care au avut loc, ca un punct nou pe ordinea de zi a ultimei Delegatii Permanente a PNL.

Este vorba de cererea unui numar de lideri ai partidului de a se infiinta postul de presedinte-executiv. Daca numele lui Crin Antonescu nu putea sa lipseasca din lista celor care au lansat propunerea, prezenta vice-presedintelui Dan Ruseanu este o premiera.

Fara a ne grabi sa le acordam riscantul titlu de ”contestatari”, e limpede ca o asemenea initiativa nu are cum sa vina ca marturisire publica a inaltei satisfactii pe care cei numiti si nenumiti o incearca fata de felul in care presedintele-prim-ministru reuseste sa-si onoreze obligatiile ce-i revin in cadrul si fata de partid.

Prudenti in abordare, partizanii necesitatii imperioase a unor schimbari la varf nu s-au hazardat sa puna in discutie masura in care dl. Tariceanu reuseste sa satisfaca cele doua importante demnitati, ei au preferat sa mearga pe o solutie mediana, care nu lezeaza sensibilitati greu incercate, dar ofera, totusi, o perspectiva partidului de a reveni pe o linie de plutire decenta.

Presedintele-executiv, om aflat in inferioritate ierarhica fata de presedinte, dar cu o semnificativa libertate de decizie si miscare, li s-a parut, si probabil ca si este, solutia optima. Pentru ca gandul sa capete materialitate mai trebuia indeplinit un ultim detaliu: dl. Tariceanu sa accepte injumatatirea poverii pe care o cara de aproape doi ani in carca cu un coechipier. Dl.

Tariceanu nu a subscris la initiativa celor care cred ca facerea de bine nu poate provoca nici un fel de confuzie si, prelungind cu inca 24 de ore o sedinta care initial fusese anuntata doar pentru o zi, a reusit sa respinga intempestiva propunere. De ce o fi facut-o?

Pentru ca acceptarea dublarii presedintelui cu un presedinte-executiv ar insemna, implicit, recunoasterea faptului ca cel dintai nu este cel mai performant si necesitatea anumitor schimbari a ajuns de neevitat?

Pentru ca accederea unui Crin Antonescu, Dan Ruseanu sau a oricarui alt pretendent in pozitia a doua in partid reduce ingrijorator de mult distanta dintre presedinte si contra-candidati, conferindu-le in plus o puternica trambulina electorala?

Pentru ca indarjirea cu care dl. Tariceanu se tine de postul de prim-ministru si, consecinta fireasca, de cel de presedinte al PNL a ramas la fel de nemasurata si de neproductiva ca si in ziua in care a anuntat, in aceeasi respiratie, demisia si revocarea demisiei Guvernului?

Probabil ca un raspuns corect cuprinde cate ceva din fiecare ipotezele plauzibile.

Dar raspunsul complet nu are pe primul palier decat miopia ingrijoratoare pe care o probeaza atat de frecvent si care, in situatia de care vorbim, i-ar fi permis sa sesizeze sansa reala care i-a iesit in cale sa se derobeze cu zambetul pe buze de o responsabilitate care, de maine, ar fi putut sa o imparta cu altcineva.

Platitul nemteste i-ar fi putut conferi lui Calin Popescu Tariceanu ragazul sa-si mai traga sufletul si, poate, sa ajunga sa vada lucrurile ceva mai limpede. Sigur, Istoria ne invata ca psihoza ”cutitului in spate” ajunge sa-i bantuie pe multi dintre cei pe care ii prinde ameteala cand privesc cat de sus au ajuns.

Dar, cand mai ai si de ales, parca tot e de preferat o moarte eroica, ceea ce oricum nu intra inca in discutie, iesirii triste pe usa de serviciu a celor invinsi ...