In Constanta exista o serie de angajati care au un statut privilegiat fata de majoritate, prin faptul ca au retributii mult mai mari, la nivel occidental. Cu toate acestea, se intampla un lucru incredibil: tocmai ei sunt primii care striga ca din gura de sarpe ca vor mariri de salariu, ca sunt prost platiti si ca vor mai multe drepturi.
La sfarsitul anului trecut, salariul mediu brut pe tara se situa in jurul a aproximativ 1.000 de lei, iar cel net nu depasea 800 de lei. In aceste conditii, retributiile angajatilor societatii constantene Oil Terminal, unde salariul mediu este de 2.250 de lei, par desprinse din alta lume.
Aici chiar si salariul minim se apropie de 700 de lei, adica mai mult decat castiga cei mai multi dintre profesorii constanteni. Exista si explicatii economico-financiare pentru aceste retributii. Oil Terminal este o companie strategica, a carei activitate are efecte chiar in siguranta energetica a Romaniei. In plus, pe aici se realizeaza toate exporturile de materii petroliere ale tarii.
Mai mult, societatea, printr-un management riguros, a avut profit in fiecare an, fara sa uite sa investeasca masiv in modernizare, retehnologizare si in protectia mediului.
Aproape europeni
Salariile de peste 2.000 de lei sunt motivante si greu de regasit in alte societati constantene. Angajatii de aici nu au inteles insa principiul lui Voltaire, care spunea ca "trebuie sa ne cultivam propria gradina", astfel ca au inceput sa se uite, probabil, in... gradina celor din Occident.
Cum adica? Noi sa avem salarii de 700-800 de euro, iar "fratii" europeni sa castige si dublu?, probabil ca si-au spus ei. Zis si facut. Un grup de sindicalisti, care si-au inteles probabil prost menirea, au hotarat ca aceste salarii nu le ajung si sa ceara majorarii.
Sa nu va ganditi ca au solicitat un procent rezonabil, care sa acopere rata inflatiei si putin peste. Nu! Ei au vrut o majorare de (tineti-va bine!) 35%! Incredibil, nu?, in conditiile in care profesorii, de exemplu, dupa negocieri lungi si dure, au obtinut o majorare de 11%, desi au salarii de trei ori mai mici.
Bonusuri de invidiat
Echipa manageriala a Oil Terminal a respectat intocmai prevederile contractului colectiv de munca. Acesta prevede o serie de prime si facilitati la care alti constanteni pot numai sa viseze: bonuri de benzina, prime de Craciun, prime de Ziua Petrolistului, prime de concediu.
In plus, in interiorul societatii exista o cantina recent modernizata unde se poate lua masa la preturi extrem de competitive. Salariatii beneficiaza si de un cabinet stomatologic, unde majoritatea interventiilor sunt gratuite.
Adevarul din spatele revendicarilor
Orice om de bun-simt ar spune ca salariatii Oil Terminal sunt rasplatiti cum se cuvine pentru eforturile depuse. Ei au si siguranta zilei de maine, pentru ca locurile de munca de aici sunt printre cele mai sigure din tara.
In aceste conditii, intrebarea fireasca este de ce aceste revendicari aberante ale salariatilor? In primul rand, trebuie spus ca nu este vorba despre revendicarile tuturor salariatilor, ci numai a unei mici parti, a unei "camarile" formate de actualii lideri de sindicat, condusi de Aurel Gheorghe. A unei parti nereprezentantive, in comparatie cu marea masa a angajatilor Oil Terminal.
"Daca nu curge, pica"
Pentru a raspunde la intrebare trebuie sa amintim faptul ca Oil Terminal era, inainte de sosirea actualei echipe manageriale, un sat fara caini.
Lucrurile care se petreceau aici erau incredibile. In timpul week-end-ului, de exemplu, oamenii care asigurau paza depozitelor de combustibil trageau adevarate chefuri campenesti, cu gratate, mici si bere, sfidand, cu buna stiinta sau din pura prostie, orice norma de protectie a muncii.
Multi dintre angajati traiau si sub dictonul lui "daca nu curge, pica", astfel ca nu exista zi de la Dumnezeu in care acestia sa nu plece acasa cu macar cativa litri de motorina si/sau benzina sustrasi din societate, ca doar este de stat si nu simte nimeni lipsa.
Aceste obiceiuri penale s-au prelungit pana in anii trecuti, cand s-a ajuns sa se fure cu... vidanja! Toate aceste furturi au dus la un paradox: oamenii acestia nu s-au mai atins de salarii cu anii, traind, practic, din micile "ciupeli".
