Ian Buruma e acel gen de jurnalist care combina o cultura solida cu observatia atenta si cu talentul literar. L-as asemana cu Timothy Garton Ash si nu intimplator, cititorul va afla in a doua parte a acestui articol de ce. Eu l-am mai intilnit in spatiul romanesc in excelenta editie romaneasca a Lettre Internationale (poate cea mai buna revista romaneasca, dupa Dilema veche, se intelege).
Personajele
Cartea seamana cu o ceapa. Buruma decojeste povestea si afli pe parcurs ce este sub fiecare strat: un alt strat. Sint o multime de personaje, dar cele mai importante sint victima, criminalul si mobilul. Buruma a plecat pe urmele lor, a luat interviuri cunoscutilor, rudelor, prietenilor.
Victima
nu este simplu de descris. Theo van Gogh, inrudit cu celebrul pictor, este genul de copil rebel al anilor `60 care nu isi gaseste locul atunci cind generatia sa a ajuns la putere si idealurile tineretii sale au ajuns mainstream. Provenit dintr-o familie buna si asezata (ii cunoastem familia in detaliu), Theo a ramas rebel in tot ce a facut.
Pina la urma s-a oprit la regie de film si la rolul de moderator TV. Ma rog, un fel de moderator. Nu era o persoana tocmai draguta, ba chiar era destul de nepoliticos cu cei care nu erau de acord cu el. Aici trebuie sa introducem un personaj la fel de important in carte: Pim Fortuyn. Banal profesor de sociologie, pina cind s-a hotarit sa intre in politica.
A devenit rapid figura de prima marime in politica olandeza, manifestindu-se impotriva imigratiei, intr-o lume politica unde imigratia era subiect tabu. Seamana si nu prea cu extremistii traditionali, de gen Haider sau Le Pen. Figura sofisticata, homosexual mindru de acest lucru, Fortuyn a rupt barierele si a adus subiectele tabu in centrul scenei.
Avea talentul de a scoate fraze memorabile, de genul: „Nu am nici un chef sa trec din nou prin emaniciparea femeilor si a homosexualilor” (pg. 57 - cu referire la problema musulmanilor din Europa). Theo van Gogh a fost fascinat de Fortuyn, caruia i-a propus chiar sa candideze impreuna.
Regizorul a devenit si el un contestatar vehement al acomodarii cu musulmanii, pe care ii numea printre altele „goat fuckers” (goat inseamna capra, celalalt cuvint nu are nevoie de traducere). Pim Fortuyin a fost asasinat de un olandez pur singe, aparator al drepturilor animalelor. Nu e clar mobilul crimei.
Criminalul
Mohammed Bouyeri era odata un „baiat care promitea”, asa cum se si numeste capitolul despre viata sa. Nascut intr-o familie tipica de marocani emigrati in Olanda, avea o inteligenta peste medie. De altfel, astia inteligenti sint si cei mai tentati de fundamentalismul extremist, spune unul dintre cei intervievati de Buruma. Povestea sa a devenit oarecum cliseu.
Implicat social, este dezamagit de societate. Incearca mai multe meserii, dar nu prea ii iese nimic. Este ratatul tipic care da vina pe lume. Intepretarea aceasta e de la mine, Buruma se abtine de la judecati.
Este prins intre societatea liberala olandeza (vrea fete albe, pentru ca sint „usoare”, dar nu prea reuseste sa agate nimic) si familia patriarhala aflata in plin proces de descompunere. Se enerveaza pentru ca sora sa are un prieten, chiar daca e tot marocan de origine. Fetele musulmane nu au voie sa aiba prieteni inainte de casatorie.
Il ataca pe acest prieten cu un cutit, face inchisoare. Totul merge prost. Isi dispretuieste tatal pentru ca nu e in stare sa tina fata sub control. Pica sub influenta unui imam tocmai sosit din Orienul Mijlociu, refugiat in Olanda unde are voie sa declare razboiul sfint impotriva necredinciosilor.
Principala distractie a lui Mohammad B. (cum este el cintat acum de rapp-erii marocani din Olanda, a ajuns un fel de erou pentru toti ratatii din suburbii) e sa se uite la filmulete scoase de pe Internet, in care necredinciosii sint decapitati de eroii jihadului.
Mobilul
este o femeie. Nu intelegeti ca cei doi s-au certat pentru o femeie. Din pacate, e mai mult decit atit. Mult mai mult. Ayaan Hirsi Ali este nascuta in familia unui diplomat solamez refugiat in Kenia.
Potrivit obiceiului tribului sau, a fost supusa operatiei de mutilare sexuala a tinerelor fete, in scopul lipsirii de placere sexuala (care inseamna mai mult decit taierea clitorisului - am aflat din carte amanunte oribile). Cum Ayaan este deja o vedeta intelectuala binecunoscuta, era greu ca Buruma sa vina cu noutati despre viata ei. Dar reuseste.
Eu, de pilda, nu stiam ca a trecut printr-o faza de fanatism regigios si ca a participat in adolescenta la manifestatii impotriva lui Salman Rushdie. In fine, ca sa inchid cercul povestii, tinara somaleza ajunge ilegal in Europa, intimplator in Olanda, unde inseala serviciul de emigrare: pentru a obtine refugiu politic spune ca vine din Somalia, desi ea locuise in Kenia.
Inteligenta si frumoasa, se integreaza rapid in clasa de mijloc olandeza, invata limba in citeva luni, intra in politica. Descopera ateismul si ajunge la concluzia ca islamul are nevoie de propria revolutie rationalista. Il denunta ca fiind o religie inapoiata si respinge ideea ca musulmanii din Europa ar trebui integrati ca o comunitate, cu toate obiceiurile lor.
Drepturile individuale nu sint negociabile, spune Ayaan cu vehementa. Scrie scenariul unui scurt-metraj numit „Submission”. Citate din Coran despre supunerea si conditia inferioara a femeii sint proiectate acolo pe trupurile goale ale unor tinere. Experiente traumatizante privind batai si violuri in familii islamice se alatura povestii.
Scurt-metrajul este regizat de Theo van Gogh si este difuzat de televiziunea publica olandeza. Scandalul este monstruos.
Crima
O scena olandeza: doi biciclisti vin din colturi diferite ale orasului, chiar din lumi diferite. Ce urmeaza nu mai este deloc o scena olandeza: unul dintre biciclisti il impusca pe celalalt in stomac, apoi scoate calm o maceta si ii taie gitul. Apoi scrie ceva pe o foaie de hirtie si o infige cu cutit mai mic in pietul victimei.
Victima, Theo van Gogh, tocmai mergea la studio pentru post-productia unui film despre asasinarea prietenului sau Pim. Celalalt biciclist este Mohamed Boyeri. Pe hirtie, biciclistul a scris o scrisoare cu apeluri la razboiul sfint si o lista cu oameni care urmeaza sa fie omoriti. Primul pe lista este numele Ayaan Hirsi Ali. Ei ii si este adresata scrisoarea.
Procesul
Imediat dupa crima, Mohammed B. a vrut sa se sinucida provocindu-i pe politisti. Nu i-a reusit exercitiul de martirizare, doar a ranit un politist (de origine turca, ca amanunt amuzant). La proces, a pozat intr-un fel de profet al razboiului care va urma. Condamnat la inchisoare pe viata. Caz inchis, personajul nu ne spune mare lucru.
Ayaan Hirsi Ali a devenit o fugitiva, lucru care ne spune mult. Este pazita zi si noapte. A fost data in judecata de vecinii de bloc, pentru ca ii pune in pericol. Pierde procesul. Ministrul de Interne, o doamna din propriul partid, foarte dura cu imigrantii, isi da seama ca Ayaan a mintit cum ca venise din Somalia (lucru povestit de ea in autobiografie).
Devine obsesia stingii olandeze, e acuzata ca ar fi nazista, ca strica armonia interetnica. Ministrul de Interne decide sa-i retraga cetatenia. In ciuda protestelor publice, isi da demisia din Parlament. Acum traieste in America. The end.
Povestea este stiuta. Ce reuseste Buruma este sa o transforme intr-o excelenta fresca sociala. Fiind el insusi de origine olandeza, calatoreste in timp, isi redescopera tara. Vorbeste cu o multime de oameni, dintr-o multime de medii. Nu spune, sugereaza. Isi construieste personajele treptat, de parca nu ar fi oameni reali, ci caractere intr-o piesa realista. Tensiunea se acumuleaza natural in dialoguri. Doar o scena, ca exemplu:
Farhane el-Hamchaoui este tot marocan, fost membru intr-o banda de cartier. A fost facut actor de Theo van Gogh, care l-a distribuit intr-un film. Ii este profund recunoscator. De atunci traieste dind reprezentantii despre viata de cartier. Buruma il intreaba ce parere are despre filmul lui Van Gogh, “Submission”. Rezulta o scena fabuloasa:
A vazut doar o parte din scurt-metraj, care are in total 11 minute. „E total ridicol, total pe din-afara”. Van Gogh trebuie sa fi fost „indus in eroare ca sa faca filmul asta”. Sa scrii fraze din Coran pe corpul unor femei goale este „o insulta, genul de insulta pe care nu as putea-o ierta. Toti marocanii simt la fel.
Nu l-as sustine niciodata pe Mohammed Bouyeri. Dar are dreptate in legatura cu filmul asta”.
Dreptate sa il omoare pe Van Gogh? Farhane se incrunta, se joaca cu paharul sau de Coca-Cola. Nu vrea sa-si spuna propria parere: „Nici un marocan nu il respecta pe Mohammed Bouyeri. Sa comiti o crima in timpul Ramadanului - e total inacceptabil” - pg. 117
Ce crede Buruma?
Nu e foarte limpede. Are opinii amestecate. Van Gogh nu ii este simpatic. E, in mod evident, prea radical pentru gustul sau. Si poate pentru al multora dintre noi. Dar asta nu inseamna ca nu are dreptul la opinie si, in nici un caz, crima nu poate fi justificata. Dar cum se impaca dreptul la opinie cu pretentia minoritatii marocane de a fi respectata? Buruma nu e clar, nu are un raspuns.
Face eforturi sa se abtina de la judecati. Este in primul rind reporter, consemneaza faptele si declaratiile. Vrea sa fie un clinician rece. Nu ii iese peste tot. Este mai degraba rece fata de Ayaan Hirsi Ali. De unde si polemica furibunda pe care a stirnit-o aceasta carte si pe care o voi descrie in continuare.
Un exemplu. Ayaan face o critica radicala a Islamului. Vrea sa reediteze lupta pe care iluministii au dus-o cu Biserica si cu Crestinismul. Buruma ii respinge comparatia:
In acest context, Ayaan Hirsi Ali nu este Voltaire. Si asta pentru ca Voltaire a insultat Biserica Catolica, una dintre cele mai puternice institutii ale secolului XVIII, in timp ce Ayaan a ofensat o minoritate care deja se simte vulnerabila in Europa - pg. 179
In acelasi timp, regreta faptul ca a trebuit sa fuga din Olanda. Chiar aceasta este ultima propozitie din carte:
Tara mea pare mai mica fara ea - pg. 264
Polemica
Lipsa de simpatie a lui Buruma fata de dizidentii Islamului a dus la una dintre cele mai acide si mai interesante polemici pe care am avut ocazia sa le citesc. De fapt, nu doar Buruma. A fost si Timothy Garton Ash.
Cititorii acestui jurnal de lecturi il stiu dintr-o recenzie la cartea sa “Lumea libera”.
In octombrie anul trecut, Ash a publicat in The New York Review of Books o recenzie comuna la cartea lui Buruma si la ultimul volum semnat de Ayaan Hirsi Ali, “The Caged Virgin: An Emancipation Proclamation for Women and Islam”.
Ash scrie admirativ despre Buruma, dar isi manifesta rezerva fata de Ayaan, pe care o integreaza in categoria “fundamentalistilor iluminismului”. Critica Franta pentru decizia de a interzice valul Islamic in institutiile publice, dar apara dreptul dizidentilor la libera exprimare.
Recenzia lui Ash si cartea lui Buruma au stirnit replica taioasa a lui Pascal Bruckner. Din nou, cititorii acestui jurnal sint familiarizati cu Bruckner. Am scris chiar saptamina trecuta despre ultima carte a acestuia, tradusa in romana.
Replica nervoasa a lui Bruckner o puteti citi aici . Pe scurt, este nervos pentru ca si Buruma si Ash ar echivala fundamentalismul islamic cu fundamentalismul iluminist pe care ei il identifica la disidenti ca Ayaan Hirsi Ali.
De pilda, in chestiunea comparatiei cu Voltaire, Bruckner spune ca Buruma face o greseala fundamentala: Ayaan Hirsi Ali ataca nu o minoritate amenintata, ci o comunitate agresiva cu criticii ei, motiv pentru care autoarea trebuie sa traiasca sub protectia politiei. Bruckner este nedrept pe alocuri cu Buruma, caruia ii pune multe cuvinte in gura.
Cititorii interesati de subiect pot urmari polemica care s-a intins pina in prezent si inca mai este posibil sa apara replici pe excelentul site http://www.signandsight.com, pe care il recomand cu caldura.
Bruckner il critica pe Ash pentru ca face mare caz de faptul ca Ayaan este o femeie frumoasa si de aceea primeste atita atentie. Are, neindoilenic, dreptate in acest punct: Ash a dat o lovitura sub centura.
Iata-ma intr-o situatie paradoxala. Ii admir atit pe Ash, cit si pe Bruckner si acum si pe Buruma. Dar acesti oameni in a caror judecata ma incred isi scot acum ochii intr-o polemica ce coboara adesea in atacuri la persona.
Ash a raspuns ca Islamul are nevoie de reforma, dar ca „politicile de integrare nu se pot baza pe prezumtia ca milioane de mususlmani vor renunta pur si simplu la religia lor odata ajunsi in Europa”.
Buruma ii raspunde si el lui Bruckner in articolul intitulat Freedom cannot be decreed, il acuza ca ii citeste cu rea-vointa cartea (are partial dreptate, pot sa o spun acum dupa ce am citit-o) si pune aceeasi intrebare ca si Ash: cum ii poti forta pe musulmani sa o asculte si sa o urmeze pe Ayaan Hirsi Ali? Daca nu poti, atunci trebuie sa gasesti o modalitate de a trai in pace.
In polemica au intervenit si altii.
Necla Kelek, un fel de Ayaan in varianta turco-germana, il acuza in acest articol pe Buruma ca are stereotipuri pozitive fata de Islam si ca acceptarea unor obiceiuri musulmane in Europa, cum ar fi spitalele in care femeile si barbatii sint tratati separat sau plajele speciale pentru femeile musulmane, ar mentine pacea inter-religioasa, dar nu
ar face decit sa prelungeasca in lumea civilizata asuprirea femeilor practicata in lumea musulmana
In fine, polemica capata o viata proprie, merge spre multiculturalism si efectele acestuia. Paul Cliteur face o critica acida a acestui curent. I se raspunde. Buruma isi apara din nou cartea. Dar deja intru in prea multe amanunte. Cei interesati cu adevarat de problema, o pot urmari pe site-ul amintit.
Ce parere am eu? Sint intr-o situatie grea. Intr-o recenzie la cartea lui Traian Ungureanu despre conflictul dintre Europa si Islam ii reprosam tocmai generalizarea si confuzia dintre Islam si islamisti/teoristi. Ar trebui deci sa fiu de partea lui Ash si a lui Buruma.
Dar daca Islamul in sine este problema si el trebuie reformat, cum spun Bruckner si Ayaan Hirsi Ali. Pot sa ramin cu o dilema?
Pina ma hotarasc, ramin un fanatic al dreptului la libera exprimare. Despre care cred ca e mai important decit orice sentimente religioase sau de orice fel. Pina ma hotaresc cine are dreptate pe fond, tind sa tin cu Bruckner si cu frumoasa somaleza.
0
0
