De-a lungul presedintiei sale, Vladimir Putin a rostit multe „fraze istorice”, scrie intr-un comentariu cotidianul Nezavisimaia Gazeta. Daca la inceput ele lasau impresia unor expresii bine gandite, seful statului a inceput, ulterior, sa devina mai inventiv, sa vorbeasca in plus.
Ba isi aminteste de un pusti care intra intr-o curte vecina strangand in „pumnisorul transpirat” bomboana pe care vrea sa o schimbe pe altceva mai de valoare, ba confunda circumcizia cu castrarea.
Iar discursul de la ultimul summit G8, din Germania, unde s-a catalog drept „un democrat absolut si pur”, sustinand ca dupa decesul Mahatmei Ghandi nu mai ai cu cine schimba o vorba”, iti da fiori pe sira spinarii.
Aparent, ai sentimentul unui presedinte sincer, care crede ce zice. Dar adevarul lui subiectiv e atat departe de realitate, incat nu exista. Ce a patit Putin, unul din cei mai destepti si cultivati (primul dupa Lenin care stie limbi straine si nu greseste in accentuarea cuvintelor) sefi ai tarii din istoria moderna a Rusiei, se intreba analistul Dmitri Forman, doctor in stiinte istorice?
Putin a venit la putere in cadrul unui sistem deja schitat al presedintiei fara alternativa. Incercand sa redea tarii stabilitate si ordine, el a mers pe un drum dinainte fixat si de la care nu se putea abate. El a construit „verticala puterii” si „democratia dirijata”, lichidand consecvent toate centrele de putere ostile lui.
Si nu poate fi invinuit - in situatia in care el a venit la putere, alta cale nu exista.
S-a ajuns la o societatea lipsita de opozitia a carei voce presedintele este obligat sa o asculte. Practic, singura opozitie reala vine din afara, din partea altor state.
Prin urmare, daca cineva ramana fara o opozitie care sa-i atraga atentia la ce spune si cum vorbeste, daca la fiecare pas i se spune ca are dreptate si ca cei care-l sperie sunt cumparati de Berezovski (daca nu de americani), oricat de normal si de destept ar fi, el oricum va incepe, mai devreme sau mai tarziu, sa se afunde intr-o lume autista a propriilor sale temeri.
Putin a ajuns, de fapt, in postura celor autotputernici, pe care nimeni nu-i contrazice (oricum ar fi absurd). De la bun inceput, Stalin a fost un tiran sangeros, dar ii omora doar pe cei care erau periculosi in mod real.
La sfarsitul guvernarii sale, el i-a suspectat pe Molotov si pe Vorosilov ca ar fi fost spioni straini, ii era frica de medicii-asasini, era convins ca rusii traiesc ca in filme.
In primii sai ani, Hrusciov nu a fost acel Hrusciov care a batut cu pantoful pe masa la ONU si care a trimis rachete in Cuba (cu ce scop, istoricii inca mai incearca sa afle). In 1964 Brejnev s-ar fi strambat de ras daca cineva i-ar fi spus de cate ori va fi el decorat cu ordinul Lenin si ca va ajunge sa scrie o carte pentru care va fi primi un premiu pentru literatura.
Iar Eltin din perioada „apararii Casei Albe” nu avea nimic din acel Eltin care a dirijat orchestra la plecarea trupelor rusesti din Germania si care „saptamani la rand lucra la documente”. Fraza lui Putin despre Mahatma Ghandi este un fenomen din aceeasi categorie cu pantoful lui Hrusciov si talentele dirijorale ale lui Eltin.
