​Dacii luptau, dar se și distrau, erau maeștri în arta prelucrării fierului și au construit capitala într-un loc răcoros și ploios care a devenit cel mai mare oraș din regiune. Cum erau casele dacilor, cum erau vasele lor, cum se distrau, ce însemna luxul acum 2.000 de ani. Ce au lăsat pe aici sciții și celții și ce comori de acum 2.000 de ani pot fi văzute în centrul Bucureștiului?

Coiful de aur de la CotofenestiFoto: Vlad Barza / HotNews.ro

Informația pe scurt

• Acum 2.500 de ani în afara coloniilor pontice grecești nu existau orașe mari în zona noastră, iar triburile getice se luptau des între ele, sau cu sciții și alte popoare, fiindcă societățile erau războinice, conduse de căpetenii puternice și autoritare. Geții aveau în Moldova cetăți întinse de refugiu cu valuri de pământ înalte care uneori aveau și fortificații de piatră și de lemn.

• Prin intermediul orașelor pontice grecești - Histria, Tomis, Callatis - la geți ajungeau produse de lux, precum ceramica, vinul grecesc, țesăturile, uleiul, parfumurile și sticlăria. Cei mai bogați dintre geți beau vin din Thasos sau Chios, în vase scumpe de sticlă.

• Printre lucrurile la care excelau meșterii geto-daci se numără coifurile, pocalele și cnemidele (apărătoarele de picior). Erau vestiți pentru podoabele fine și, evident, pentru brățările din aur și argint.

• Geto-dacii erau pricepuți la ceramică și se remarcă două forme: ceașca cu toartă (numită și ceașca dacică) și farfuria cu picior înalt (căreia i se mai spune și fructieră). Foarte puțini geto-daci cunoșteau scrisul și cititul: preoțimea, funcționarii cancelariei regale, constructorii, șefii de ateliere.

• Casele celor mai săraci erau simple colibe făcute din împletituri de nuiele lipite cu lut și, deasupra, o tencuială, uneori în culori: bordeie cu o încăpere sau două, cu acoperiș de paie, stuf sau șindrilă. Lemnul era materia principală pentru numeroase activități, iar o parte din lemnul pădurilor transilvane ajungea la grecii care construiau corăbii..

• Dacii excelau la prelucrarea fierului, iar în zona munților Orăștiei s-au organizat printre cele mai mari ateliere de fierărie din afara Imperiului Roman. Făureau zeci de feluri de arme și unelte, de la cazane mari, până la cei mai mici clești.

• Le plăceau multe dintre lucrurile care ne bucură și pe noi în prezent. Unele femei înstărite aveau oglinzi, brățări și mărgele, unii bărbați aveau jocuri cu plăcuțe și zaruri. Erau la mare preț bijuteriile: oamenii de rând aveau unele din bronz, bogații aveau de aur sau de argint.

• Dacii și-au construit capitala în munții Orăștiei, la peste 1.000 de m alt, într-un loc cu frig și ploaie. Au tot extins așezarea timp de peste 150 de ani. Locuințele și atelierele au fost construite din lemn, însă pe fundații de piatră. În Sarmizegetusa Regia era răspândit sistemul de alimentare cu apă prin țevi din lut ars, identice cu cele din lumea greco-romană. Sursele de apă, nu prea multe, au fost captate, iar apa, transportată la distanță mare.

• După ce Dacia a devenit provincie romană, multe s-au schimbat. A fost construită o rețea de drumuri ce au fost folosite până în Evul Mediu, în orașe existau terme și în vilele celor bogați existau săli de baie. Erau cunoscute și primele „stațiuni termale”, iar oamenii aduceau ofrande zeilor.

• La Muzeul Național de Istorie s-a deschis o expoziție amplă care cuprinde peste un mileniu de istorie, de la începuturile geților, până în primele secole de Ev Mediu. Fotografiile din articol au fost realizate la expoziția care este deschisă până în martie. Ilustrațiile din expoziție îi aparțin lui Radu Oltean, cunoscut pentru cărțile despre geți și daci, cărți din care am citat în articol.

Nicio civilizație nu trăiește singură într-un turn de fildeș

„Lumile antice erau conectate. Nicio civilizație nu trăiește singură într-un turn de fildeș, niciunul nu este cel mai și cel mai, ci totul este o minunată întrepătrundere de influențe”, spune pentru HotNews.ro, Mihaela Simion, unul dintre curatorii expoziției de la Muzeul Național de Istorie.

Tracii au fost documentați pentru prima oară în Iliada (sfârșitul secolului VIII - începutul secolului VII î Hr) și au avut un rol foarte important în istoria antică a sud-estului Europei, mai ales după anul 500 î Hr, în special la sud de Dunăre, dar și la nord.

În secolul V erau organizați în unități statale, cea mai faimoasă fiind regatul odrys (odrizii) care ocupa și o parte din Dobrogea. În Iliada sunt pomeniți tracii sud-dunăreni, în timp ce în secolul VI apar informații și despre cei nord-dunăreni.

Coif iliric de acum peste 2.300 de ani

La noi s-au descoperit - și pot fi văzute și în expoziție - coifuri de tip iliric cu intarsii de argint.

„Triburile tracilor de la nord de Dunăre erau cunoscute în general sub numele de geți în scrierile antice grecești și ca daci în documentele romane. Herodot este cel care a folosit pentru prima dată numele istoric de Getae într-un pasaj care a devenit celebru (...) și care îi numește pe geți ca fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Numele de geți și daci erau folosite cu oarecare confuzie în scrierile antice: Virgil îi numea de patru ori geți și daci o singură dată, Lucian îi numea de trei ori geți și de două ori daci, iar Horațiu îi numea daci de cinci ori și geți de două ori”, scrie Mihai G Netea, în cartea Istoria genetică (incompletă) a Românilor.

Diadema de la Bunești - Averești

Populațiile denumite dacice locuiau locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii și al Banatului, iar cele denumite getice, în Câmpia Dunării, în Moldova și în Dobrogea de azi. De menționat că geții locuiau și la sud de Dunăre, în Bulgaria de azi, unde au fost făcute descoperiri arheologice extraordinare.

Coiful de la Coțofenești - O minune de aur de acum peste 2.300 de ani care a avut de suferit

Alături de fastuosul tezaur de la Pietroasele, coiful de la Coțofenești este cea mai cunoscută piesă antică de aur descoperită în România. Fotografia lui este în manualele școlare, în tratate de istorie, în documentare, pe afișe. Coiful are peste 2.300 de ani vechime și cântărește mai mult de 720 de grame.

Coiful a fost găsit în 1927 la Vărbilău (Prahova) de un grup de copii care pășteau vitele pe Vârful Fundăturii, în malul unei râpe, după ploaie. Vârful coifului a fost înlăturat, probabil cu un clește sau alte obiecte dure. Se pare că acest coif, denumit în acea vreme și „căciulă de aur” a fost folosit pe post de adăpătoare pentru animale, cei care l-au găsit nedându-și seama ce comoară au în fața ochilor.

• Cum era acum 2.500 de ani viața în primul oraș fondat pe teritoriul României - Histria, Dobrogea, geții și grecii

Coiful a fost salvat de un negustor din Ploiești, Ion Marinescu - Moreanu, care l-a cumpărat cu 30.0000 de lei de la cei care l-au descoperit și l-a donat apoi statului român.

Lucrat din foaie din aur, coiful avea o calotă în formă de con cu vârful rotunjit. Frontalul dreptunghiular, tipic getic, este decorat cu o pereche de ochi apotropaici (contra spiritelor rele), proeminenţi, cu sprâncenele răsucite în sus. Pe obrăzarele fixe, dreptunghiulare, și ele specifice coifurilor getice, este reprezentată câte o scenă de sacrificiu înfăţişând un războinic care înjunghie un berbec.

O viață plină de războaie

Cum era viața acum 2.500 de ani? Nu existau orașe mari și triburile getice se luptau des între ele sau cu sciții, fiindcă societățile erau războinice, conduse de căpetenii puternice și autoritare. La mare preț erau caii, iar în expoziția de la MNIR puteți vedea și podoabe extrem de rare ce au fost în vechime puse pe caii șefilor de trib: accesorii de harnașament din bronz, argint și aur.

Ca urmare a influenței triburilor nomade răsăritene, în secolele VII - VI î Hr elitele și războinicii din aceste locuri au adoptat noul stil de luptă călare. Asta însemna că oamenii nu mai luptau pedestru, cu topoare și sulițe, ci războinicii luptau de pe cal și foloseau arcuri și săgeți, dar și o spadă scurtă pe care nomazii o aduseseră din Persia antică.

Piese din mormântul princiar de la Agighiol

Sciții sunt cel mai cunoscut trib nomad din stepele răsăritene cu care au intrat în contact triburile getice în secolele VII și VI î Hr. Sciții sunt considerați a fi o populație de origine iraniană și pătrunderea lor în Transilvania (mai ales în zona râului Mureș) este atestată arheologic de descoperirile materiale din peste o sută de spații care conțin arme (pumnale, topoare de luptă, piese de harnașament. dar și podoabe (oglinzi de bronz, ornamente de aur).

Sciții sunt celebri pentru cazanele de bronz care erau folosite la ritualurile funerare, când se organizau și ospețe. Cazane au fost descoperite și în România, la fel și arme (spade, pumnale, vârfuri de săgeți). Sciții i-au influențat mai ales pe geții din Moldova. Două cazane pot fi văzute și în expoziție, inclusiv unul decorat cu ibecși.

Arta scitică a fost denumită „animalieră” de către arheologi, fiindcă reprezenta în special animale, zeități ale naturii sau simboluri de putere.

Într-o casă a geto-dacilor, ilustrație de Radu Oltean, în expoziția de la Muzeul Național de Istorie

Calul era simbol al statutului social, cam cum ar fi astăzi o mașină scumpă. De multe ori conducătorii erau îngropați alături de caii lor, ideea fiind ca în viața „de după” șeful de trib să fie însoțit și de cai.

Geții se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, dar porneau și expediții de jaf, cereau tribut dușmanilor învinși, vindeau sclavi sau cereau vamă de la negustorii care treceau prin zonă. Căpeteniile aveau podoabe scumpe din orient, dar consumau vin grecesc și ulei de măsline din zonele controlate de greci. În expoziție pot fi văzute câteva exemple de vase.

Cetățile întinse ale geților din Moldova, acum 2.500 de ani

Între secolele VI și III î Hr, în nord-est, în Moldova și în Basarabia de azi, locuiau, mai ales în zonele de deal și de pădure, neamuri getice care au construit atunci cetăți de refugiu cu valuri de pământ înalte care uneori aveau și fortificații de piatră și de lemn. În unele erau ridicate și garduri groase din trunchiuri mari de copaci ascuțite la vârf și legate cu împletituri de nuiele, iar aceste cetăți închideau un spațiu foarte întins unde, în caz de primejdie, oamenii se puteau refugia cu turmele.

Stâncești (jod Botoșani) este cea mai faimoasă cetate getică din Moldova, locuită între secolele VI și III î Hr, și valurile de pământ aveau câțiva metri înălțime și existau și un fel de locuințe semiîngropate. O a doua cetate apare acolo în secolul IV și se estimează că cele două însumau 45 ha, putând adăposti în caz de pericol 25.000 de oameni și avuturile lor. O altă estimare indică faptul că în a doua cetate existau 90-100 de locuințe permanente, se scrie în cartea istoria României, semnată de cinci autori: Ș Papacostea, M Bărbulescu, D Deletant, K Hitchins și P Teodor..

Se poate bănui că acei conducători aveau mare autoritate, dacă au putut convinge populația să construiască cetăți la care munca, mai ales săpatul, era dură și de lungă durată. La expoziția de la MNIR pot fi văzute piese de harnașament din aur și bronz descoperite la Stâncești.

Prinții de aur și argint

Unii arheologi se referă la secolele IV și III î Hr ca la perioada „prinților geți de aur și de argint”, pentru că s-au găsit mai multe tezaure cu câteva tipuri de obiecte: piese de armură, seturi de harnașament și servicii de vase pentru ceremonii. Apar în acea perioada așa-numitele „centre de putere” în care regii, basileii și sacerdoții aveau puteri depline și erau în legătură cu alte regate din Balcani. O parte dintre centrele de putere se găseau în nordul Bulgariei de azi, un exemplu fiind Sborianovo.

Oglnda și podoabele unei femei gete de acum peste 2.200 de ani

Pot fi văzute în expoziție seturi de harnașament decorate cu ființe imaginare (zeități), dar și vase în formă de corn utilizate de marii preoți, în ritualuri.

Ei bine, piesele prestigioase din aur și argint au fost înlocuite, în mormintele mai sobre din secolele III și II î Hr, cu un inventar de luptă din bronz și fier, ceea ce semnalează o transformare importantă în cadrul societății dacice. Polul de putere se mută, treptat, către interiorul arcului carpatic și formele politice se duc către o aristocrație militarizată, un fel de „seniori ai războiului” care-și au rezidența în „dave”, centre elaborate și fortificate care serveau multor scopuri.

Piese din tezaurul de la Olănești și o ilustrație cu cetatea Callatis

Sunt faimoase descoperirile din mormintele princiare din Cugir și Popești, unde armele erau „ucise” ritualic prin îndoire și erau puse în mormântul celor care le-a mânuit.

Din secolul II î Hr până în secolul I î Hr aurul nu a mai fost așa de des prezent în mormintele princiare, o teorie fiind că aurul era doar monopolul regelui sau al zeilor, așa că aristocrații trebuiau să se „mulțumească” cu argintul. Și aici au arătat cât de pricepuți sunt, podoabele dacice de argint fiind superbe: fibule, colane, lanțuri ornamentale, plăcuțe. Fibula este o agrafă din metal cu care se încheiau în Antichitate hainele. Podoabele curente, purtate de mult mai mulți, erau din bronz.

Trusă de magine

Sunt celebre brățările dacice de aur, multe având și peste 1 kg greutate și fiind purtate probabil la ritualuri. Au existat și brățări de argint și pot fi văzute în expoziție.

Unele brățări erau ofrande aduse zeilor, fiindcă au fost îngropate fără măcar să fi fost purtate și se bănuiește că prin acestea, dacii doreau să-și exprime mulțumirea pentru bunăvoința divină sau să domolească mânia zeilor, în vremurile tulburi.

Celții

În a doua jumătate a secolului IV î Hr, undeva în jurul anilor 350 - 320 î Hr au pătruns pe teritoriul țării, mai ales în Transilvania, celții, triburi care își au originea în Europa Centrală și de Vest. Au existat la început confruntări violente cu populațiile locale, iar celții locuiau în comunități mici, împărțite în grupuri familiale sau clanuri.

Coiful căpeteniei celtice la Ciumești

După primul șoc a avut loc o perioadă de acomodare cu noii veniți și au apărut comunități daco-celtice. Dacii au preluat de la celți cunoștințe tehnice în metalurgie și olărit (roata olarului).

Celții s-au stabilit în văile unor râuri precum Mureș, Someș, Criș și Bega și în zona unor exploatări de sare. Celții dispar aproape total în secolul al II î Hr: unii se vor fi contopit cu populațiile autohtone, alții se vor fi retras spre nord și nord-vest.

Sunt expuse artefacte din spectaculosul mormânt al căpeteniei de la Ciumești (jud Satu Mare). În acel mormânt a fost descoperit un coif de fier, împodobit cu o pasăre din bronz (șoim sau corb). Coiful poate fi și el văzut în expoziție, alături de o spadă celtică rară.

Celții nu au avut așezări mari în Ardeal, dar au rămas cunoscuți în istorie pentru vasele picioruș, pentru centurile ornamentale și pentru brățări și coliere.

Cum trăiau geto-dacii

Cum trăiau geții și dacii? Cei mai mulți erau crescători de animale și agricultori. Creșteau mai ales oi și arau pământul cu pluguri simple construite la începuturi din lemn de esență tare.

Consumau porc, vită, capră și oaie, dar practicau și agricultura, dovadă fiind numărul mare de unelte din fier (coase, seceri, săpăligi) și resturile de cereale carbonizate descoperite.

Din lâna oilor erau făcute veșminte și alte lucruri utile prin casă. De timpuriu s-a practicat și olăritul cu mâna, adică alcătuirea, din lut amestecat cu apă, a unor vase uscate la soare, iar mai târziu arse în cuptoare (Istoria Transilvaniei, volum semnat Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan).

„Casele daco-geților, mai ales ale celor din zonele muntoase, se aflau la suprafața pământului, făcute din lemn și lipite cu lut. Multe case erau îngropate în pământ, fie în întregime, fie pe jumătate. Lemnul era materia principală pentru numeroase activități, dar se foloseau și piatra, lutul, osul, cornul de animal, bronzul, argintul, aurul și, evident, fierul”, se menționează în volumul citat mai sus.

Iată ce scrie Ovidiu Drimba, în Istoria culturii și civilizației

„Daco-geții erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu (...) Cultivau intens și vița-de vie și practicau la fel de intens albinăritul și pescuitul. Creșteau vite cornute mici și mari, iar rasa de cai foarte iuți ai daco-geților era renumită (...) Cu sarea gemă - mult folosită pentru conservarea peștelui și a cărnii, cât și la argăsitul pieilor - daco-geții făceau un comerț intens. Erau, probabil, exploatate salinele de la Turda, Ocna Dejului și Ocna Mureșului.

Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru construcția corăbiilor. Nu s-au păstrat de atunci obiecte din lemn, dar unii istorici s-au referit la geto-daci ca la o „civilizație a lemnului”, pentru modul intens în care se estimează că îl foloseau.

Se exploata piatra: calcar la Călan (jud Hunedoara) și la Cricău (Alba), andezit (lângă Deva) și tuf vulcanic (în Carpații Orientali). Se pare că se foloseau și foile de mică (extrasă din Carpații Meridionali), pentru ferestrele unor case din capitală.

Se pare că la Sarmizegetusa Regia a existat și un atelier de sticlărie.

Casele erau construite uneori din argilă, și mai rar din piatră, care era scumpă. Ca plan, erau rotunde, ovale sau de formă patrulateră. „Casele celor mai săraci erau simple colibe făcute din împletituri de nuiele lipite cu lut și, deasupra, o tencuială, uneori în culori: bordeie cu o încăpere sau două, cu acoperiș de paie, stuf sau șindrilă. Casele celor bogați erau din bârne așezate orizontal (cu stâlpi verticali de susținere, înfipți în pământ) pe o temelie de blocuri de piatră tăiate; cu mai multe încăperi - când aveau și un etaj - cu acoperișul din șindrilă sau țigle și cu uși masive întărite cu bare și cu ținte de fier. În curte - hambare din lemn, coșuri mari de nuiele sau gropi adânci, cu pereții din argilă arsă, în care se păstrau proviziile. Uneori se găsea și un puț”, scrie Ovidiu Drimba.

În cetățile importante, apa era adusă prin conducte, tuburi de lut ars, în cisterne: apă de rezervă în caz de asediu. Alteori, apa era adusă într-un butoi de decantare de unde, prin țevi de plumb, sau prin conducte de teracotă, ajungea la locuințele celor foarte bogați.

După intervalul 450 - 400 î Hr s-a generalizat metalurgia fierului și armele și uneltele obținute erau de tot mai bună calitate și în tot mai mare varietate. Cum a fost adoptată și roata olarului, a putut să crească enorm numărul obiectelor de lut ars, de la mici cupe, până la vase uriașe, cu diametrul de peste un metru. Cele mai mari vase erau pentru provizii, așa-numitele chiupuri, iar cele mai mici erau cești (folosite ca opaițe, dar și ca afumătoare la diverse ritualuri).

Prin intermediul orașelor pontice grecești - Histria, Tomis, Callatis - la geți ajungeau produse de lux, precum ceramica, vinul grecesc, țesăturile, uleiul, parfumurile și sticlăria. Geții vindeau grecilor grâu, miere, vite, pește și sclavi. Geții dobrogeni sunt primii autohtoni care vin în contact cu civilizația Antichității clasice, prin intermediul acestor colonii fondate de eleni pe litoralul Mării Negre.

Mărfurile grecești de import ajungeau însă departe de Dobrogea: aristocrația getică din sudul Munteniei și șefii de trib din Moldova cumpărau amfore și boluri din Chios, Thasos și Lesbos. Meșteri greci s-au stabilit în orașe geto-dacilor și își formau ucenici dintre localnici, fiind vorba mai ales despre constructori, ceramiști sau argintari.

Geo-dacii erau pricepuți la ceramică și se remarcă două forme: ceașca cu toartă (numită și ceașca dacică) și farfuria cu picior înalt (căreia i se mai spune și fructieră). Ornamentația devine, cu timpul, tot mai bogată, sunt pictate plante și animale, iar culoarea vaselor este, în general, roșie sau brună. Dacii confecționau și căni, străchini cu picior și cu capac, dar și vase cu două toarte. Ceașca dacică era de mici dimensiuni și adesea era folosită pe post de opaiț.

Foarte puțini geto-daci cunoșteau scrisul și cititul: preoțimea, funcționarii cancelariei regale, constructorii, șefii de ateliere. După cucerirea romană a crescut puternic ponderea celor care știau a scrie și citi.

Dacii aveau cunoștințe empirice de medicină, iar la Sarmizegetusa s-a descoperit o trusă medicală ce conținea o pensetă de bronz, un bisturiu de fier, cinci borcănașe de argilă (în care se păstraseră substanțele medicamentoase), dar și o placă formată dintr-o cenușă vulcanică (provenind dintr-un vulcan mediteraneean), placă ce era răzuită și aplicată pe răni sau ulcerații, servind ca absorbant și cicatrizant.

Dacii cunoșteau proprietățile curative ale unor plante medicinale și le foloseau și se poate presupune că practicau tratamentul balnear și cura cu ape minerale.

Stăpânii fierului

Din punct de vedere tehnologic, civilizația dacică este marcată de excelență în prelucrarea fierului, ceea ce le-a asigurat, până la confruntarea cu romanii, o certă superioritate în plan militar regional.

Într-un atelier dacic de fierărie - ilustrație de Radu Oltean

În zona munților Orăștiei, în Dacia, s-au organizat o mulțime de ateliere de fierărie și s-au descoperit mii de unelte din fier făurite acum 2.000 de ani, de cele mai diverse tipuri și în diverse stadii de finisare. Se consideră că în zona Sarmizegetusa Regia se găseau printre cele mai mari ateliere de fierărie din Europa „barbară” (cea care nu era controlată de greci sau romani). Dacii făureau arme, unelte agricole, ciocane, clești, dar și cuțite mici, frigărui, dar și greble pentru manevrarea cărbunilor încinși.

Industria metalurgică s-a dezvoltat în Dacia fiindcă exista minereu de fier în abundență și se bănuiește că dacii au invitat meșteri din alte zone pentru a-i învăța, plătindu-i foarte bine în schimb. Evident că erau create o mulțime de arme de toate felurile.

În expoziție poate fi admirat un cazan făurit de daci, dar și un ornament de ușă de la Sarmizegetusa Regia, printre multe alte lucruri.

Se știe faptul că în Dacia exista mult aur, iar un istoric bizantin din sec V-Vi d Hr, Ioannes Lydus, scria că romanii conduși de Traian au plecat din Dacia cu 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint, cantități considerabile care probabil sunt mult exagerate. Spre exemplu, unii istorici spun că raportul aur-argint era, mai degrabă de 1 la 10, în loc de 1 la 2.

Monedele - De la Histria la Koson

În coloniile pontice grecești se bat primele monede de pe teritoriul României actuale. Cele mai vechi monede au fost emise la Histria în jurul anului 480/475 î.Hr., fiind vorba de monede din argint, turnate. Ulterior, aproximativ între 450-350 î.Hr., Histria a emis şi monede din bronz. Al doilea oraş pontic care a bătut monedă este Callatis, iar orașul Tomis bate monedă începând cu a doua jumătate a sec. III î.Hr.

Geto-dacii bat monedă proprie din secolul III î Hr, în stilul celor elenistice

Mergând și mai departe, în funcție de tipurile de monede daco-getice se conturează, începând cu a doua jumătate a secolul II î Hr, patru zone distincte de emitere: 1. centrul Munteniei 2. sudul Moldovei și nord-estul Munteniei 3. Oltenia 4. sudul Transilvaniei și Banatul. Aceste zone corespund unor centre de putere geto-dacice mai însemnate.

Cele mai cunoscute monede geto-dacice sunt de pe vremea regelui Koson. Acest rege faimos pentru așa-numiții kosoni este un urmaș al lui Burebista și a domnit între anii 44 și 29 î Hr. Monedele de tip koson au fost emise în atelierul monetar de la Sarmizegetusa Regia și datorită lor ne sunt astăzi cunoscute informații esențiale despre istoria politică, viața economică, socială sau arta și religia Daciei în anii care au urmat dispariției lui Burebista.

Puterea geților a devenit tot mai mare spre anul 100 î Hr, culminând cu perioada lui Burebista (82 - 44 î Hr). Regatul său a avut o mare întindere (și până în Slovacia de azi), dar mulți istorici se feresc să folosească termenul de stat, imperiu sau „stat centralizat”, cum era în manualele de istorie mai vechi. Burebista era rege peste o confederație și extinderea s-a făcut într-o perioadă de 10-15 ani (undeva prin anii 60 - 45 î Hr).

Trebuie spus că dacii nu erau așa de pașnici cum sunt prezentați de unele voci care îi elogiază. Încă din a doua jumătate a secolului I î Hr conducătorii micilor regate daco-getice au făcut incursiuni de jaf în teritoriile romane, la sud de Dunăre sau, la vest, în Pannonia. Romanii răspundeau prin expediții de pedepsire care au avut diferite rezultate. Pe la anul 85 d Hr era clar că un război nu mai putea fi evitat.

Că dacii erau buni la diplomație o arată pacea din anul 89 d Hr, încheiată cu Roma după câțiva ani de lupte în care și ei au avut o victorie importantă. Pacea a fost cerută de Decebal. și mai apoi și de împăratul roman Domițian, iar Dacia devenea regat clientelar Romei, și se garanta astfel liniștea la granița Imperiului. Pentru Decebal, pacea a fost un armistitțiu, fiindcă primea de la romani subsidii și meșteri, regele dac folosind aceste resurse mai ales pentru consolidarea sistemului de fortificații.

Știm numele mai multor conducători geto-daci care erau monarhi cu toate prerogativele, aveau reședințe fortificate, uneori băteau monedă proprie și aveau o autoritate ce le permitea instituirea unor interdicții. Celebră este tăierea viilor pe timpul lui Burebista, pentru combaterea alcoolismului, deși probabil cultivarea viței-de-vie a continuat apoi. Tot Burebista era suficient de influent încât să intervină în frământările politice de la Roma.

„Dacia era perfect racordată la marile coridoare comerciale, circulă mărfuri, circulă idei, le place tot ce este bun, ce este frumos. Cine avea mai mulți bani cumpăra marfă de calitate greco-elenistică și romană. Aveau legături extrem de puternice.”, explică Mihaela Simion, arheolog la Muzeul Național de Istorie. Spre exemplu pot fi văzute în expoziție lucruri precum un set de servit vinul, boluri aduse din Megara (Turcia), opaițuri, ceramică grecească), diademe, fibule și inele.

A fost expusă și o trusă de magie descoperită acum câțiva ani la Zimnicea, trusă ce conține figurine miniaturale.

Sarmizegetusa - Capitala rece, umedă, dar sacră

Cum era Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor din munții Orăștiei? Orașul se găsea la 1.200 m altitudine, într-un loc izolat, neprielnic, răcoros și umed tot anul. „Lipsită de resurse, așezarea semiurbană de la Grădiștea Muncelului s-a întins de-a lungul unui deal alungit, strâns între două văi adânci. Pe versantul sudic, cel însorit, au fost amenajate numeroase terase - peste două sute - pe care dacii și-au construit locuințe, ateliere și diverse edificii, majoritatea cu fața către drum”, scrie Radu Oltean în cartea Dacia, războaiele cu romanii - Sarmizegetusa.

S-a lucrat mult și orașul a tot crescut în răstimp de 150 de ani. Toate locuințele și atelierele au fost construite din lemn, însă pe fundații de piatră. La mijlocul distanței între baza dealului și vârf erau construite templele din așa-numita Zonă Sacră. Nu se știe de ce oamenii de acum peste 2.000 de ani au ales un loc atât de neospitalier pentru a-și construi capitala, dar se poate specula că acel loc era sacru pentru daci, deci de o mare importanță spirituală.

Nu erau terenuri agricole extinse la așa altitudine mare și este clar că locul a fost ales și fiindcă era unul strategic. O estimare indică faptul că spre finalul secolul I d Hr, pe vremea lui Deecebal, în capitală locuiau undeva între 5.000 și 10.000 de oameni. Sunt însă doar estimări, fiindcă este imposibil de știut cât de mulți oameni erau.

Unii istorici sunt de părere că existau acolo și turnuri de apărare de 15 metri înălțime.

Locuințele și atelierele au fost construite din lemn, însă pe fundații de piatră. În Sarmizegetusa Regia era răspândit sistemul de alimentare cu apă prin țevi din lut ars, identice cu cele din lumea greco-romană. Sursele de apă, nu prea multe, au fost captate, iar apa, transportată la distanță mare.

După cucerirea romană, noii stăpâni au făcut schimbări masive în capitala din munții Orăștiei, modificând mai multe terase din zona centrală.

Este clar că regii daci erau suficient de influenți încât să mobilizeze o forță de muncă importantă, pentru a construi aceste terase la care era mult de lucru, în a modele peisajul din jur (săpături, ziduri de piatră, aducerea umpluturii).

Dacia romană - Civilizație la un alt nivel

La finalul domniei lui Traian, Imperiul Roman avea o suprafață de 3,5 milioane kmp și o populație estimată la 55 milioane de locuitori. Este imposibil de spus care era populația provinciei Dacia, estimările variind între 4-500.000 și aproape un milion de locuitori.

Plăcuțe de aur de la Govora

Mihai G Netea scrie în Istoria Genetică a Românilor despre 6-700.000 de locuitori, dintre care 30.000 trăiau în capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar orașe mari precum Apullum, Napoca, Potaisa sau Porolissum aveau fiecare peste 15.000 de locuitori. Este imposibil de spus care era ponderea populației rurale.

În expoziția de la MNIR pot fi admirate multe obiecte din viața de zi cu zi a oamenilor care au trăit în provincia romană Dacia acum peste 1.800 de ani. Aveau multe în comun cu noi, oamenii acelor vremuri: seturi de joc cu zar, pahare din sticlă, balanțe cu greutăți, rame de oglinzi de plumb, cutii de farduri, ilustrații cu jocuri de gladiatori sau plăcuțe cu poziții sexuale...

În expoziție sunt o mulțime de obiecte de după cucerirea romană a Daciei, mai multe fiind de la Micia, un sit arheologic important aflat la 10 km de Deva. Tot în expoziție se găsește și o plăcuță care înfățișează cel mai vechi contract de muncă descoperit la noi, datând de prin jurul anului 130, de la Alburnus Maior. Tot acolo au fost descoperite și statuete reprezentând zeități, lei, sfincși, dar și mici altare votive. Extraordinar de rare sunt statuetele de chihlimbar de la Marea Baltică.

Cel mai vechi contract de muncă descoperit la noi

Poate fi văzut și un mic vas pe care un soldat roman și-a scris numele, cam cum se întâmplă în ziua de azi cu cei care au căni cu numele propriu.

Romanii au adus, după cucerirea din anul 106, multe aspecte ale civilizației lor în Dacia. Spre exemplu au construit drumuri, utile mai ales armatei, dar și oamenilor de rând. Unele au fost folosite până în Evul Mediu și au fost locuri unde urme ale acestor drumuri au putut fi văzute până în secolul XX.

Romanii au construit celebrul pod de la Drobeta, care a fost abandonat spre final de secol III. În prima parte a secolului IV a mai existat un pod peste Dunăre, construit în zona Corabia din porunca împăratului Constantin cel Mare. Podul a fost în uz 40 de ani, iar în următoarele 15 secole nu a mai fost construit vreun alt pod peste Dunăre în regiune.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa avea un for monumental, cu multă marmură și nivelul de trai era bun în comparație cu alte zone din nord, existând un anumit grad de confort. Unele locuințe erau încălzite prin sistemul hipocaustum și, probabil, dispuneau de apă curente.

Romanii au dispus lucrări importante pentru aducțiunea apei și existau apeducte la Apullum, Potaissa și Porolissum. Existau fântâni monumentale în orașe, iar apa circula și prin conducte de ceramică.

S-au făcut diverse estimări legate de durata medie de viață a locuitorilor Daciei romane, este greu de găsit cifre exacte și trebuie ținut cont de faptul că mortalitatea infantilă era foartec ridicată, uneori chiar 25-30% și o parte importantă dinre copii nu supraviețuiau bolilor copilăriei. Cei care ajungeau în adolescență aveau șanse mari să trăiască 45 de ani. Speranța medie de viață era pe undeva pe la 30 de ani.

În orașele mari au fost construite terme, celebrele băi romane care puteau avea încăperi separate pentru femei și bărbați, bazine de înot, bazine cu apă caldă, cu apă rece, băi de abur. La Drobeta erau cele mai mari terme din Dacia romană.

Existau și „stațiuni termale”, locuri unde apele termale au ajuns la suprafață și erau exploatate în scop curativ. Celebre erau băile Herculane, Germisara (Geoagiu) și Aquae (Călan). Existau canale și bazine, au fost descoperite multe altare de mulțumire la adresa zeilor, pentru vindecări sau ameliorări a stării de sănătate.

În unele vile erau amenajate săli de baie, dovadă de maxim confort pentru acea vreme. După retragerea Aureliană de după anul 270, unul dintre primele semne de decădere a civilizației a fost abandonarea băilor și a termelor și transformarea camerelor și clădirilor în altceva.

Au existat și amfiteatre unde oamenii veneau să vadă spectacole ce uneori erau sângeroase: la Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-a construit un amfiteatru încă din primele decenii ale secolului II și avea 5.000 de locuri. Cu siguranța au existat amfiteatre și în alte orașe mari, dar și clădiri impunătoare destinate comerțului.

Câteva exemple de exponate din expoziția de la MNIR

Din colecția Muzeului Național de Istorie a României sunt prezentate următoarele piese: coiful de aur de la Coțofenești, tezaurele getice de la Stâncești, Agighiol, Peretu, tezaurul princiar getic de la Cucuteni-Băiceni, inventarul mormântului unei căpetenii getice de la Popești, tezaurele de argint dacice de la Sâncrăieni, Herăstrău, Senereuș, Vedea, două tezaure necunoscute din S-V României, inscripții menționând regii daci Tiamarkos, Burebista și Decebal, portrete imperiale ale lui Traian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Traianus Decius, tezaure sarmatice din județul Buzău și Smârdan, tezaurele de la Pietroasele, Apahida și Histria (din epoca migrațiilor).

Exemple din colecțiile muzeelor partenere: tezaure datând din epoca migrațiilor descoperite în mormintele unor principese, la Cluj-Polus și Turda (din patrimoniul Muzeului Național al Transilvaniei și Muzeul de Istorie Turda), depozitul de arme și obiecte de bronz grecești de la Olănești, precum și piese de aur din mormintele unei principese sarmate de la Mocra, Republica Moldova, din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a Moldovei din Chișinău, vase din ceramică, arme, unelte și podoabe din metale comune care ilustrează evoluția civilizațiilor care s-au succedat în spațiul de la nord de Dunăre în perioada cuprinsă între sec. VII î.e.n. și sfârșitul sec. VII d. Hr.