Problema infailibilitatii papale si, implicit, a primatului Papei, este de o importanta capitala pentru mantuire. Fiecare om este chemat sa dea un raspuns limpede acestui subiect, care nu reprezinta, asa cum cred cei mai multi, o chestiune scolastica stearpa.

Consecintele cruciale ale dogmelor respective au fost sesizate chiar in cadrul Conciliului Vatican I, unde o parte dintre episcopii prezenti la lucrari s-au pronuntat impotriva adoptarii lor. Argumentele opozantilor catolici au ramas imortalizate intr-un document din epoca, putin cunoscut marelui public.

"Uitandu-ne la Ortodoxie, la starea ei actuala si perspectivele ei din perioada ce urmeaza, putem vedea doua aspecte diferite. Inainte de toate, este duhul lumesc atat de prezent in Bisericile Ortodoxe de astazi, ce duce la o diluare a Ortodoxiei, la o pierdere a diferentelor dintre Ortodoxie si heterodoxie.

Acest duh profan a cauzat miscarea ecumenica, ce se indreapta spre apropiata unire cu Roma si cu confesiunile apusene.

In sine, nu va fi un eveniment spectaculos: majoritatea ortodocsilor au ajuns atat de nestiutori in credinta lor, si atat de indiferenti fata de ea, incat vor saluta posibilitatea de a primi impartasania intr-o biserica romana sau anglicana." (Seraphim Rose)

Distanta dintre viata si moarte

Este stiut faptul ca toate dogmele si canoanele Bisericii au fost asezate ca semne pastratoare pe unicul drum mantuitor, revelat de Iisus Hristos. Orice deviere de la aceasta cale a fost echivalata de Hristos cu iesirea din Adevar, cu hula impotriva Duhului Sfant, singurul pacat pentru care nu exista iertare.

De la inceput, stalpul si temelia adevarului a fost Biserica, ca trup divino uman al lui Hristos, al carui cap vesnic este Adevarul, Domnul Iisus Hristos. Impunerea primatului papal si decretarea infailibilitatii papale a insemnat, practic, ca un om a luat locul Dumnezeului-om.

Relevante in acest sens au fost reactiile Papei Pius al IX-lea in timpul Conciliului Vatican I din 1870.

La interventia patriarhului greco-catolic al Antiohiei, care a afirmat ca "Biserica nu este o monarhie absoluta", Pius a raspuns: "La tradizione sono io" (Eu sunt traditia), iar la protestul episcopului de Bologna, Guidi, suveranul pontif a replicat - "Io sono la Chiesa" (Eu sunt Biserica).

Ce urmari are o astfel de pozitie, aflam de la Sfantul Ioan Gura de Aur care, pe un ton profetic, avertiza inca din secolul al patrulea, ca "intre trup si cap nu exista loc pentru nici un interval. Cel mai mic interval ne-ar face sa murim".

Pretentii demontate

Cincisprezece secole mai tarziu, pretentia Papei Pius al IX-lea de a fi socotit infailibil s-a lovit de rezistenta a aproape o suta de episcopi si arhiepiscopi catolici, la Conciliul Vatican I.

Prezentam in continuare fragmente ample din textul unui document catolic care a circulat in perioada lucrarilor Conciliului si in care sunt combatute dogmele primatului papal si infabilibilitatii suveranului pontif.

Paternitatea documentului a fost atribuita fie episcopului croat Strossmayer, fie unui preot augustinian mexican, doctorul Jose Agustin de Escudero. Lasam concluziile in seama fiecarui cititor in parte.

II

"...Noi invatam ca Biserica este zidita pe Sfantul Petru, in timp ce Sfantul Pavel (a carui autoritate nu poate fi pusa sub semnul intrebarii) afirma in Epistola catre Efeseni 2:20 ca ea a fost intemeiata pe credinta apostolilor si a profetilor, si ca piatra din capul unghiului este Iisus Christos insusi.

Acelasi Apostol Pavel credea atit de putin in suprematia lui Petru, incit ii dezaproba in mod deschis pe toti cei care aveau obiceiul de a spune: "noi suntem ai lui Pavel, noi suntem ai lui Apollo ( 1 Corinteni 1:12), dupa cum altii spuneau: "noi suntem ai lui Petru".

Prin urmare, daca acest din urma apostol ar fi fost loctiitorul lui Hristos, Sfantul Pavel ar fi avut mai multa grija sa nu-i cenzureze atat de vehement pe adeptii colegilor sai.

Acelasi Apostol Pavel, enumerand vocatiile din Biserica, vorbeste de apostoli, de profeti, de evanghelisti, doctori si invatatori ( 1 Corinteni 12:28; Efeseni 4:11, n.n.),

Putem noi presupune, onoratii mei frati, ca Sfantul Pavel, marele apostol al neamurilor, ar fi uitat sa mentioneze cea mai importanta functie, papalitatea, daca aceasta ar fi fost de origine divina? O astfel de omisiune mi se pare imposibila.

Ar fi ca si cand un istoric al acestui Conciliu nu ar spune nici un cuvant despre Sanctitatea Sa, Pius al IX-lea…

Apostolul Pavel nu face in nici una dintre scrisorile trimise diferitelor biserici vreo referire la primatul lui Petru.

Daca acest primat ar fi existat, daca, intr-un cuvant, biserica ar fi avut in trupul sau un lider suprem, infailibil in invatatura, ar fi uitat marele apostol al neamurilor sa-l mentioneze? Dimpotriva, ar fi consacrat o lunga epistola unei probleme de o asemenea importanta.

De ce ar fi fost uitata tocmai cheia de bolta a edificiului doctrinei crestine, care era pe cale sa se constituie? Acum, doar daca nu spunem ca biserica apostolilor a fost eretica (ceea ce nici unul dintre noi nu ar dori sau indrazni sa spuna), suntem obligati sa admitem ca biserica nu a fost niciodata mai frumoasa, mai curata, sau mai sfanta, decat in zilele in care nu a fost nici un papa...

Un "papa" care se ignora

Mai departe. Nicaieri in epistolele Sfantului Pavel, ale Sfantului Ioan sau ale Sfantului Iacob nu am gasit vreo urma sau vreun sambure al puterii papale. Sfantul Luca, cronicarul misiunii apostolilor, este mut in privinta acestui subiect de maxima importanta.

Gasesc ca tacerea acestor sfinti, ale caror scrieri fac parte din canonul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, ar fi fost imposibila daca Petru ar fi fost papa… Insa ce m-a surprins cel mai mult este tacerea Sfantului Petru insusi.

Daca apostolul ar fi fost ceea ce proclamam noi ca este - loctiitorul lui Hristos pe pamant- cu siguranta ar stiut acest lucru; iar daca l-ar fi stiut, de ce nu a actionat macar o data ca un papa? Ar fi putut sa o faca in ziua Pogorarii Sfantului Duh, cand a rostit prima sa cuvantare, dar nu s-a manifestat ca

papa nici atunci, nici in cele doua epistole adresate bisericii. Va puteti imagina un astfel de Papa, venerabilii mei frati, daca Sfantul Petru ar fi fost papa? Daca vreti sa sustineti ca a fost papa, consecinta logica ar fi ca el nu a stiut acest lucru.

Intreb pe oricine are o minte sa gandeasca: sunt posibile aceste doua supozitii?

Afirm deci ca in timpurile apostolilor, biserica nu s-a gandit niciodata ca ar putea exista un papa; sa afirmi contrariul ar insemna sa ignoram in intregime Sfintele Scripturi...

Avertismentul episcopilor africani

Negasind nici o urma a papalitatii in timpurile apostolilor, mi-am spus: voi gasi ceea ce caut in cronicile Bisericii. Ei bine, o spun deschis: l-am cautat pe papa in primele patru secole, dar nu 1-am gasit. Nimeni dintre voi nu se indoieste, sper, de autoritatea marelui episcop al Hipponei, fericitul Augustin (354-430 n.n).

Acest pios parinte al Bisericii - onoarea si gloria Bisericii Catolice - a fost secretar al Conciliul de la Mileve. Printre deciziile acelei venerabile adunari aflam aceste cuvinte pline de semnificatie: "Acela care doreste sa faca recurs la cei de dincolo de mare nu va putea fi primit in nici o comunitate din Africa".

Episcopii din Africa acordau atat de putina consideratie episcopului Romei, incat ii excomunicau pe toti cei care ii adresau plangeri. Aceiasi episcopi, la Conciliul din Cartagina, tinut sub Aurelius, episcop al acestui oras, l-au avertizat pe Celestin, episcopul Romei (422-432 n.n.), sa nu primeasca recursuri de la episcopii, preotii sau clericii

Africii; sa nu mai trimita nici un delegat si sa nu introduca vanitatea umana in Biserica.

Faptul ca episcopul Romei a incercat din primele veacuri sa reuneasca toata puterea in mainile sale este bine stabilit; insa tot atit de sigur este ca nu poseda suprematia care ii este atribuita in prezent de ultramontanisti.

Daca ar fi avut aceasta putere, episcopii Africii - inclusiv Sfantul Augustin, primul dintre ei - ar fi indraznit sa interzica prezentarea in fata instantei lor supreme a plangerilor facute fata de hotararile lor?

Egali intre egali

Marturisesc fara nici o greutate ca episcopul Romei ocupa primul loc printre demnitarii Bisericii. Una dintre legile lui Justinian spune: "Hotaram, dupa definitia celor patru Concilii, ca sfantul papa al vechii Rome sa fie primul dintre episcopi, iar Prea Sfintul Arhiepiscop de Constantinopol-Noua Roma, sa fie al doilea".

"Inclina-te, asadar, inaintea suprematiei papei" - imi veti spune. Nu va grabiti cu concluziile voastre,. deoarece Legea lui Justinian specifica: "In ordinea scaunelor patriarhale, prioritatea data primatului este un lucru, puterea si jurisdictia este alt lucru."

Importanta episcopilor romani provenea nu dintr-o putere divina, ci depindea de importanta orasului in care se afla scaunul lor. Monseniorul Darboy (arhiepiscop al Paris, s-a opus infailibilitatii papale la Conciliul Vatican 1 - n.n.) nu este superior in demnitate Arhiepiscopului de Avignon; cu toate acestea, Parisul ii ofera o insemnatate pe care n-ar fi avut-o daca palatul sau ar fi fost pe malul Rhonului, in loc de malul Senei. Aceasta stare de lucruri este valabila si in chestiunile civile sau politice: prefectul Romei nu este mai prefect decat cel din Pisa: dar din punct de vedere civil si politic are o importanta mai mare.

Am spus ca inca din primele secole Patriarhul Romei a nazuit la conducerea universala a bisericii. Putin a lipsit sa nu-si atinga scopul, insa nu a avut succes pentru ca imparatul Teodosie a emis o lege prin care a stabilit ca Patriarhul din Connstantinopol trebuie sa aiba aceeasi autoritate ca cel al Romei.

Parintii Conciliului de la Calcedon i-au asezat pe picior de egalitate pe episcopii Vechii si Noii Rome, chiar si la nivel eclezial (Canonul 28)."