Au trecut 62 de ani de cand a scapat din iadul lagarelor naziste. De fiecare data cand povesteste, insa, neputinta diminetii cand a fost arestat ii rascoleste amintirile. Pe-atunci, Oliver Lustig avea doar 17 ani si jumatate. Nu avea de unde sa stie ca viata ii va aduce povara care il macina si astazi, la cei 80 de ani.

Reporter: Cand ati fost arestat?

Oliver Lustig: In dimineata zilei de 3 mai 1944, la ora 5, jandarmii horthysti au patruns in toate casele locuite de evrei din satele si comunele din Transilvania de Nord si ne-au arestat.

In comuna Soimeni existau trei familii de evrei: bunicii cu o parte din unchi si matusi, familia mea, adica parintii si sase frati ai mei, al saptelea era intr-un detasament de munca fortata, plus inca o familie. Aveam 17 ani si jumatate. Ni s-a spus ca daca facem un singur pas fara aprobarea lor, vom fi impuscati pe loc. Ne-au acordat doua ore sa ne facem bagajele.

Am plecat cu imbracamintea de pe noi si cu un bagaj de 50 de kilograme pentru intreaga familie.

Rep.: Ce s-a intamplat dupa ce ati fost arestat?

O. L.: Fiecare familie a fost incarcata in cate un car tras de bivoli si am fost dusi la postul de jandarmi, unde ne-am intalnit cu familiile arestate din satele invecinate. A doua zi am pornit catre ghetoul din Cluj.

Rep.: Cand ati fost deportati spre Birkenau-Auschwitz?

O. L.: Din nordul Ardealului, deportarea spre Auschwitz a inceput la 15 mai, insa eu si familia mea am plecat in ziua de 4 iunie. Am sosit in „lagarul mortii” in data de 9 iunie.

Rep.: Cum au fost zilele cat a durat drumul?

O. L.: Drumul a fost inceputul degradarii noastre ca oameni. Am fost inghesuiti in vagoane de vite, intre 60-90 de oameni intr-un singur vagon, cu tot avutul pe care l-am putut cara in spate de la ghetou pana la gara, aproximativ 3 - 4 kilometri. A fost o tragedie drumul in acele vagoane, aproape in toate murea cate un om zilnic. Nu era loc sa ii intinzi pe cei morti pe podea.

Ii sprijineam de peretii vagonului cu gramezi de geamantane, sa nu cada. Primarul Clujului primise dispozitie sa asigure pentru fiecare vagon lanturi pentru a fereca usile, plus doua galeti, care erau puse in colturi diferite ale vagonului: una pentru necesitatile fiziologice si una cu apa. Inchipuiti-va doar o vadra de apa pentru tot vagonul, timp de cinci zile si patru nopti... Relatiile umane au inceput sa se degradeze atunci.

Rep.: Ce s-a intamplat cand ati ajuns la Birkenau?

O. L.: Aveam moralul mai ridicat, cel putin drumul se sfarsise. Am coborat din tren, iar ordinul care a venit ne-a naucit. „Totul ramane in vagoane!” Acolo a ramas mancarea, hainele, scrisorile... Acolo ne-au ramas amintirile. Am fost surprinsi apoi de tonul aproape politicos al SS-istilor. „Stim ca ati avut un drum greu, stim ca nu ati avut ce manca si nici apa de baut.

Nu suntem noi de vina. Aici este un lagar de munca. Daca veti lucra, veti fi multumiti de traiul pe care o sa il aveti.” Parintii s-au linistit. S-au gandit ca mai rau decat fusese in ghetou nu avea cum sa fie.

Rep.: Care a fost pretextul pentru va separa: cei care aveau sa fie gazati, intr-o parte, si cei care urmau sa munceasca, in alta parte?

O. L.: Ni s-a spus ca acolo unde am coborat este gara si ca lagarul este la 3 - 4 kilometri. Ni s-a motivat ca nu au suficiente autobuze sa ne duca pe toti, asa ca ne-au impartit: mamele si copiii sub 14 ani, batranii si invalizii au trecut de cealalta parte a peronului. Pentru ei, SS-istii au spus ca vor face rost de autobuze.

De fapt, cei care au trecut dincolo de peron au pornit direct spre moarte. La numai 1.000 de metri de mers de-a lungul sinelor se aflau camerele de gazare si crematoriile.

Rep.: A fost ultima data cand v-ati vazut mama si pe cei trei frati mai mici...

O. L.: Pentru mine a fost cea mai puternica rana, nu s-a vindecat niciodata, a sangerat toata viata, va sangera tot timpul. M-am despartit de mama fara sa o sarut, m-am despartit de cei doi frati gemeni, Cornel si Cornelia, de 14 ani, de Valentin, care avea 8 ani, fara sa ii imbratisez. Un om cu mintea normala nu se putea gandi ca se desparte de toti ai lui pe veci.

A fost, insa, o realitate cruda. Din sase in sase ore, alt tren sosea, alti oameni erau gazati. Sase ore, exact cat era necesar ca cei dinainte sa fie selectati, dusi in crematorii, gazati si arsi, iar camera de gazare sa fie aerisita.

Rep.: Ce s-a intamplat cu coloana in care va aflati?

O. L.: Cei buni de munca am pornit spre lagarul nostru, care se afla la 2.000 de metri. Ne-au oprit in fata unei cladiri si ne-au spus sa ne dezbracam in pielea goala. Numai cu pantofii intr-o mana si cureaua in cealalta am intrat inauntru, unde am fost cu totii depilati, tunsi, dezinfectati, apoi am trecut din camera in camera si ni s-au dat haine de H?ftling (n.r.: H?ftling, cuvant folosit pentru a-i denumi pe detinutii evrei din lagarele de concentrare naziste) la nimereala. Cand am iesit afara, nu ne mai recunosteam, mai ales femeile...

Rep.: Care a fost primul contact cu detinutii evrei care se aflau deja in lagar?

O. L.: Cand am fost dusi in baraca noastra am gasit alti evrei care dormeau. I-am trezit si i-am intrebat ce inseamna Auschwitz, i-am intrebat unde ne sunt parintii, fratii. Raspunsurile ne-au paralizat. „Nu stiti ce inseamna Auschwitz? Priviti norii de fum - pe ei sunt sufletele familiilor voastre, se ridica spre cer”.

Rep.: Cat a durat pana calvarul a luat sfarsit?

O. L.: Un an. In lagarul de concentrare Birkenau - Auschwitz am stat patru luni. Cu penultimul transport de la Birkenau am fost dus la Dachau. Aici am primit numarul 112.398. La Birkenau se murea prin exterminare in masa, la Dachau se murea individual prin munca extenuanta, de foame, de frig, de boli, prin torturi, impuscat in ceafa, de dor de casa, de libertate ori de dor de viata.

Au incercat din prima si pana in ultima zi sa ne infranga mai ales vointa si dorinta de a supravietui, ni s-a spus ca nu mai avem nimic, ca nu mai suntem oameni. Ultima zi de munca, 23 aprilie 1945, a fost ca oricare alta zi in lagar. Nimeni nu banuia ca o sa scapam.

In 24 aprilie ni s-a spus ca Reich-ul si Crucea Rosie Elvetiana au incheiat o intelegere prin care aceasta din urma este dispusa sa ne preia. In realitate, urma sa fim cu totii executati. In 27 aprilie 1945, insa, au intrat americanii si chinurile s-au sfarsit.

Rep.: Cu ce prilej sunteti la Sibiu?

O. L.: Eu am supravietuit Holocaustului pentru ca am dorit cu incapatanare sa traiesc, pentru a striga in gura mare, sa stie toata lumea ce s-a intamplat atunci... acolo... la Auschwitz. Zilele acestea (n.r.: saptamana trecuta) a avut loc la Scoala “Regina Maria” din Sibiu jurizarea concursului “Ganduri, idei, sentimente despre Holocaust”, la care au participat elevi din licee si scoli bucurestene, sibiene, din judetele Targu Neamt, Cugir, Hunedoara, Alba si altele.

Intotdeauna mi-am consacrat timp pentru a ma intalni cu tanara generatie, fac acest lucru in continuare, pentru ca milioanele de victime nevinovate ale Holocaustului sa se poata odihni in memoria generatiilor de azi si de maine.

Aduc multumiri intregii conduceri a Scolii “Regina Maria” din Sibiu pentru competenta si daruirea cu care educa tanara generatie in spiritul respectarii demnitatii umane, intelegerii interetnice, impotriva intolerantei si a discriminarii. Reprezinta un exemplu pentru intreaga tara.

Oliver Lustig

Oliver Lustig s-a nascut la 4 noiembrie 1926, in comuna Soimeni, la 26 de kilometri de Cluj. La 3 mai 1944 a fost arestat, impreuna cu familia, de jandarmii horthysti, si dus in ghetoul din Cluj. In 4 iunie 1944 a pornit catre lagarul Birkenau - Auschwitz, unde a ajuns cinci zile mai tarziu.

In 1945, dupa ce a fost eliberat de armata americana, s-a intors la Cluj, unde si-a dat bacalaureatul in acelasi an, apoi a facut studii de economie politica la Universitatea „Babes-Bolyai”. A intrat in armata in anul 1949 si a lucrat in presa militara pana la trecerea in rezerva 1986. Este ca general-maior in rezerva. Din 1965 este doctor in istoria doctrinelor economice.

A publicat 12 carti pe tema Holocaustului, unele traduse in germana, maghiara, italiana, portugheza, engleza.