Ansa (Alma Pöysti) este vânzătoare într-un supermarket. Neoane cu lumină dură, industrială în supermarket. E ușuită de privirea percutantă a unui bodyguard care o filează. Ea dă de mâncare homleșilor mâncare expirată. Fură și ea un sandviș expirat și e dată afară. Suntem în Helsinki, într-un peisaj decrepit.
E 2023. Clădiri devastate, șantiere care scot măruntaiele orașului la vedere. Ansa care ascultă melodii triste la un radio antic (nimeni din film nu pare să aibă ceva atât de modern precum un smartphone sau un televizor - acțiunea ar putea la fel de bine să se întâmple în anii '60); nu știm câți ani are Ansa. Și ah, Ansa (Alma Poysti) nu zâmbește niciodată. Vedem un tablou viu al banalității cotidiene; în magazin clienți indiferenți, zombificați de griji și femei cu cearcăne, în ritmul muncii alienante. "Să mergem la karaoke," îi spune un muncitor în construcții lui Holappa (Jussi Vatanen), muncitor și el, un working class hero înalt, tăcut și alcoolic funcțional. "Băieții duri nu cântă," răspunde el.
Și băiețașii, frezați, dați cu gel și cu apă de colonie, merg la California Pub, un bar care pare a fi scos din Berlinul de Est din anii '70 sau din Twin Peaks, cu fețe inexpresive și sărăcani cu ochi cețoși. Și acolo îl întâlnește Holappa pe Ansa. Se îndrăgostesc. Coup de foudre. Dar e o îndrăgosteală timidă, recesivă, melancolică, muncitorească. Doi amărâți, două frunze căzute, în toamna finlandeză care purifică sărăcia & tristețea cu rafale de ploi, ca-n filmele noir. Cum știm că Ansa și Holappa vor fi împreună? Pentru că au același halou de dulceață reprimată. Pentru că ambii actori arată ca versiuni proletare ale actorilor lui Ingmar Bergman - Alma Pöysti, radiantă, dar amețită, aeriană, o interpretează pe Ansa ca pe o Bibi Andersson care n-are bani și mănâncă mâncare expirată; iar Jussi Vatanen ar putea fi fratele neîndemânatic al lui Max von Sydow (cu un touch de Ryan Gosling).
Știm că vor fi împreună pentru că dragostea e tot ce au. La primul date. Merg la cinematecă la "The Dead Don't Die" al lui Jim Jarmusch. La un film cu zombies, așadar. Apoi ea îl invită la cină, și aici se încarnează comedia singurătății a lui Kaurismäki. Ea trebuie să treacă pe la magazin să cumpere...încă o farfurie pentru cină. Ce faci că nu ai încă o farfurie? Iubești un bărbat. E simplu. Suav. Iubire soft, dar reconfortantă. Apartamentul Ansei e ca o camera de călugăr, cu un pat mic, un fotoliu dărăpănat și acel radio vechi, unde răsună doar știri despre războiul din Ucraina. Finlanda este chiar la graniță. Dar în "Frunze căzute", acele știri, sumbre, depresive, levitează asupra personajelor, ca stratul superior al mizerablismului. Ce faci când te simți mizerabil? Găsești o Ansa, te pui la patru ace, te lași de băut. În epoca giumbușlucurilor filmice & efectelor speciale & complexității nenesare a narațiunii, filmele lui Kaurismäki sunt ca niște călătorii în trecut, înapoi la entuziasmul ciudat al anilor '90.
Ansa merge la Net Café să caute job-uri pe net. Ei doi nu se manifestă. Nu sunt sentimentali. E ca și cum sărăcia i-ar fi transformat în spectre, în efemeride. Ne uităm la desene animate. Se tot împiedică în propriile vieți. Pare că nu se pot întâlni, dragostea lor e cu obstacole. Gag-uri: el pierde biletul pe care ea i-a scris numărul de telefon; el nu vrea să renunțe la vodkă de dragul ei, apoi cade în șanț lângă niște postere cu Tom Jones și cu Alphaville de Godard. Dar intră și patos în iubirea asta cartoonish: se pune "Mambo Italiano" în barul plin cu alți bărbați, care, cu ochii lor sleiți și fețele căzute ca niște emoticoane cu sad face, par singuri chiar și când sunt împreună. Melodiile din bar umplu atmosferă cu sentiment. La fel și multele postere cu filme de peste tot în bar. Exprimă emoții pe care personajele nu le pot exprima.
Rezerva lor, fizică și verbală, îi face să pară învinși, storși sau șocați de viață. Dar în spatele lor e un poster cu Brigitte Bardot, senzuală, dornică de amor, carnală, ispititoare. În ciuda precarității și violenței, în peisajul industrial în care sufletul pare evacuat, ei se iubesc cu tandrețe. Ursuleți de pluș abandonați lângă camioanelor de gunoi și câini urâți. În oraș. Cele mai melancolice lucruri de pe lume. Alcoolismul cronic, pierderea locului de muncă, izolarea și disperarea. Coloana sonoră e cu balade despre schimbări climatice, dezamăgire, moarte și cimitire (cu accent pe cimitirele bătute de ploaie). Plictisul persecutaților, sufocant, catatonia muncii făcute de milioane și milioane de Anse și Holappași, frunzele căzute ale unei societăți care îi surpă.
Când prietena ei Liisa e furioasă: „Toți bărbații sunt porci,” Ansa nu este de acord. "Porcii", spune ea, "sunt inteligenți și empatici." Cu un porc îți poți face o viață. Ce viață e aia, când ești săracă, fără un porc docil care-ți grohăie „te iubesc”? „Frunze căzute” este un film despre oameni obișnuiți care iubesc. Are ceva din Chaplin, cu „Modern Times”, versiunea contemporană. Ei supraviețuiesc într-o epocă tot mai impersonală & ieșită din matcă. Dar își mențin umanitatea pentru că pot iubi. Monosilabic. Într-o lume pre-tech, unde oamenii încă folosesc telefon fix, cuptor cu microunde „din epoca bronzului” și radio analogic. „Frunze căzătoare/ Fallen Leaves” Director Aki Kaurismäki Writer Aki Kaurismäki Stars Alma Pöysti Jussi Vatanen Janne Hyytiäinen
6
2
