Intamplator sau nu, de trei ani incoace – anul acesta va fi al patrulea – sunt invitat sa inchei unul din cursurile pentru ofiteri superiori ale Scolii NATO din Germania cu o prelegere avand tilul: “Statele Unite ale Europei: Realitate sau Utopie?”
In prelegerea mea, plec de la aparitia ideii de “Europa Unita” dupa ce-l de-al doilea razboi mondial, cand oameni ca Churchill au avut intuitia ca Europa nu-si va mai putea pastra locul la masa celor doua superputeri, decat daca se va unifica. Alti oameni, ca Jean Monet, care si-au propus sa si transpuna idéa in practica, au avut la randul lor intuitia sa nu o prezinte de la inceput ca un proiect politic – ceea ce si era, la urma urmelor – ci ca pe un proiect comercial, de desfiintare a barierelor vamale intre membrii fondatori. Ulterior, treptat, pe masura ce integrarea cuprindea tot mai multe domenii, incorporarea domeniilor cu un continut politic din ce in ce mai pronuntat a devenit inevitabila.
In continuare, prelegerea prezinta primele tentative de integrare politica si militara, tentative lipsite de succes, care au furnizat insa o serie de invataminte de care s-a tinut seama ulterior, cand, sub presiunea transformarilor din lumea noastra, aceste domenii au fost abordate din nou, cu mai mult succes, de data aceasta.
Odata terenul pregatit, prelegerea trece la prezentarea situatiei din Uniunea Europeana in acest moment. In context, Tratatul de la Lisabona – care a inlocuit tentativa nereusita a Tratatului Constitutional – este prezentata ca un varf al integrarii, alaturi, insa, de intrebarea daca se poate sau nu sa fie depasit.
Ori, la acest punct, prelegerea trece la analiza unor factori care impiedica – cel putin pentru moment – impingerea integrarii membrilor dincolo de plafonul atins prin Tratatul de la Lisabona. Acestia sunt: criza economica mondiala, care indreapta atentia membrilor mai mult spre problemele lor interne, decat spre cele externe, securitatea energetica, care acutizeaza ciocnirea dintre abordarea colectiva si cea individuala in rezolvarea chestiunilor legate de aprovizionarea cu energie a tarilor membre si multipolarismul spre care se indreapta sistemul international, ceea ce face din nou atractiva optiunea actiunii internationale individuale a membrilor importanti ai Uniunii, dupa unitatea impusa oarecum fortat de bipolarismul anterior.
In final, mentionez cele trei conditii indispensabile ca Uniunea Europeana sa actioneze cu adevarat ca un singur actor pe scena internationala si anume: moneda unica, armata europeana si procesul decizional unitar si eficient, facand observatia ca numai prima conditie este indeplinita deocamdata.
Sigur, cu un subiect atat de actual, prelegerea trebuie adusa constant la zi cu ultimele evolutii, lucru care se va intampla si de data aceasta, inainte de data sustinerii ei.
Cea mai importanta observatie pe care o voi introduce este ca, sub impactul crizei, in interiorul Uniunii au aparut doua tendinte contradictorii: pe de o parte, o tendinta de re-nationalizare a unor din politici comune (vezi, de pilda, inmultirea “exceptiilor” de la functionarea liberei circulatii a fortei de munca si a persoanelor in cadrul Uniunii), pe de alta, o tendinta de integrare fortata pe zonele legate de administrarea monedei unice – Euro (vezi recentele propuneri franco-germane de constituire a unui “guvern” pentru zona Euro, precum si coordonarea bugetara, domenii la care, cu numai cativa ani in urma, semnatarii Tratatului de la Lisabona nici nu isi inchipuiau ca vor fi integrate vreodata …).
Rezultatul – déjà evident – este ca Uniunea se va diviza in pratica pe doua paliere: palierul superior compus din membrii zonei Euro si palierul inferior compus din ceilalti membri. Spun ca aceasta divizare a devenit déjà o realitate intrucat, iata, presedintia poloneza a Uniunii, o tara care nu face parte din zona Euro, a ridicat problema de a i se permite sa asiste la reuniunile ministrilor de finante si ale altor factori responsabili ai tarilor membre ale zonei Euro, la care altfel nu ar avea acces!?
Pentru noi, ca tara in afara zonei Euro, care, desi devenita membra din 2007, mai are inca de trecut cateva obstacole pana la integrarea deplina (de pilda, suspendarea mecanismului de monitorizare pe justitie), chestiunea principala este de a mentine egalitatea de drepturi cu membrii palierului superior, cei din zona Euro, pana la indeplinirea conditiilor adoptarii monedei unice si obtinerea acordului membrilor acestui club pentru admiterea noastra.
Cele doua conditii mentionate de mine vor fi minime, ele rezultand din monitorizrea masurilor luate de tarile membre ale zonei Euro si din propria noastra experienta cu admiterea in spatiul Schengen, care ne-a aratat ca, pana la urma, in ciuda indeplinirii conditiilor tehnice, admiterea ramane totusi o decizie eminamemente politica, la latitudinea exclusiva a tarilor membre ale clubului respectiv (fie ca se cheama “Schengen”, fie ca se cheama “Euro”).
Ca atare, incep sa am convingerea ca daca Romania vrea sa valorifice cu adevarat potentialul de membru al UE, va trebui sa isi castige reputatia care sa-i permita admiterea in primul rand prin indeplinirea exemplara – spun exemplara, caci orice mai putin decat atat, nu mai este acceptabil dupa experienta Greciei – a tuturor cerintelor administrative, economice, fiscale si bugetare impuse de functionarea zonei Euro!
Sigur, este o sarcina uriasa care sta in fata conducatorilor Romaniei – si a celor de azi, dar mai ales a acelor care vor veni – pentru ca ei vor trebui, intr-un timp relativ rezonabil, sa transforme o reputatie administrative deplorabila, intr-una exemplara! Ori, pentru aceasta, nu mai este nevoie sa spun ca este indispensabila obtinerea consensului tuturor fortelor politice, in paralel cu obtinerea sprijinului popular.
La randul sau, prin consens politic inteleg si un acord ferm de continuare a reformelor necesare in acest sens, care sa reziste urmatoarelor alternante la putere, deoarece va fi nevoie de mentinerea unei performante administrative excelente o perioada mai lunga de timp, dat fiind gradul inalt de dezamagire in acest domeniu propdus de Romania dupa admiterea in UE din 2007.
Intr-un cuvant, admiterea in zona Euro, daca realmente ne propunem sa o obtinem – si pe care eu personal o consider, cum spuneam, indispensabila daca vream sa valorificam avantajul de a fi membri UE – trebuie sa devina un efortsimilar ca cel pe care l-am depus pentru admiterea in NATO si, ulterior, in UE-ul de dinainte de criza!
A ne multumi sa ramanem pe palierul inferior, al statelor membre UE care nu fac parte din zona Euro, reprezinta, in noile conditii, irosirea intregului efort de admitere in UE depus anterior! Sa nu uitam, ca, daca ne vom complace sa ramanem pe palierul inferior, vom beneficia, e drept, de obligatii mai putine – ceea ce, pentru cei aflati la guvernare, se va dovedi infinit mai comod decat efortul constant de mentinere la nivelul de performanta presupus de indeplinirea lor continua – dar vom “beneficia”, mai mult ca sigur, si de drepturi diminuate. Vom fi “colegi” nu cu tarile membre care conteaza, ci cu codasii si nou-venitii, dintre care, cei ambitiosi, ne vor depasi si ne vor face cu mana de pe palierul superior …
Nu este deloc exclus ca o asemenea eventualitate sa permita unor state din afara Uniunii, care si asa nu au vazut cu ochi buni admiterea noastra in NATO si UE, sa obtina mai usor un “droit de regard” asupra noastra, stirbindu-ne inca o data suveranitatea si independenta.
Ori, in atari conditii, mai bine sa ni le sacrificam noi voluntar pentru admiterea in zona Euro decat sa ni le ia altii fara voia noastra si, mai rau, pentru nimic in schimb!
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
