Raportul OECD pentru România în 2024 pe subiectul educației naționale este o lucrare de aproape o sută de pagini în care, în stilul birocratic cunoscut, rece, neutralizant, aseptic, se analizează plusurile și minusurile sistemului de educație românesc. Asemenea rapoarte se scriu și se actualizează anual. Ele constituie un indicator probabil credibil și științific a ceea ce merge bine sau mai puțin fericit în școlile românești.
În general, nu altfel decât în cazul celebrelor teste PISA, între 40-50% din elevii români nu au abilități medii la matematică sau în înțelegerea unui text semiformal și a vocabularului științific de bază adiacent, alături de toate noțiunile implicate. 15,6% din elevii români nu au terminat la timp ciclul gimnazial. Suntem cu 20-25% sub media europeană în termeni de competențe și abilități deprinse corespunzător în școlile noastre. Mediul rural este responsabil pentru aproximativ 84% din aceste rezultate slabe. Abandonul școlar este printre cele mai mari din Uniunea Europeană. Din 5,901 de școli publice, 22% au înregistrat anual rezultate slabe și foarte slabe. Inspectoratele și direcțiunile școlilor nu sunt evaluate în funcție de aceste performanțe reale din teritoriu, ci omogenizate prin centralizarea administrativă practicată ierarhic. Inspecțiile generale la nivelul școlii se petrec rar, în termeni de decenii, deși legea prevede un interval de maxim 5 ani pentru fiecare unitate școlară în parte.
Deși Legea învățământului preuniversitar Nr. 198/2023 prevede atribuții sporite pentru ARACIP, care preia multe din funcțiile inspectoratelor, acestea continuă să existe în forma și organizarea internă de dinaintea legii, transparența și validitatea criteriilor de selecție a corpului național de inspectori fiind, de dinainte de pandemie și până în 2024, cel puțin obscure și criticabile. Nu s-a mai organizat un examen de inspectori de cel puțin cinci-zece ani, deși nici atunci examinarea nu a fost una concurențială și corectă, ci mai degrabă un simulacru cu voie de la partid.
O atentă gestionare a personalului și a resurselor existente în inspectoratele județene cu rate mari de eșec școlar nu există. În ciuda examenului de directori și directori adjuncți din 2021 și 2022, calitatea reală, testabilă și măsurabilă a conducerilor unităților de învățământ lasă de dorit. Cursuri specifice și în temă nu s-au realizat, dincolo de pachetul educațional CRED și multitudinea de cursuri în vederea creșterii gradului de digitalizare din sistemul public. O opoziție mută se simte stând la pândă în sistem, care se conservă în pofida oricărei opoziții declarative emise de sus. Orice studiu sociologic serios stabilește o corelație ridicată între școlile cu rezultate scăzute și procente ridicate de abandon școlar și cele mai sărace județe ale României sau cele mai subdezvoltate zone dintr-un județ oarecare. Unde există dezvoltare și acumulare financiară, așa inegal distribuită cum este, școlile românești sunt peste standardele OECD.
Accentul pus pe ARACIP ca instituție reformatoare uimește prin luciditatea propunerilor, dar și prin imposibilitatea lor imediată de a fi aplicate întrucât inspectoratele sunt spații politizate și clădite pe rețele de nepotism. Odată cu trecerea, amânată până dincolo de 1 ianuarie 2025, a misiunii inspectoratelor în sarcina ARACIP, putem oare să ne așteptăm la un alt val de politizare a ARACIP-ului însuși, în cazul în care această instituție temută devine, într-adevăr, activă în sensul noii legi a învățământului preuniversitar? Politicile educaționale românești vor capota în deadend-ul intereselor de partid și ale unor reprezentanți slabi, promovați în taină sau pe față dincolo de orice profesionalism și integritate aparente. Lupta pentru putere între inspectoratele județene și ARACIP va continua în forme ușor de bănuit, fără ca nodul gordian să fie tăiat de nimeni în următoarea perioadă, intens vascularizată electoral. Stabilitatea, adică păstrarea status quo-ului, este noul cuvânt cheie când războiul bate la ușa din est a Uniunii Europene.
De asemenea, în plus față de cele amintite mai sus, raportul OECD scoate în evidență costul per elev scăzut în comparație cu alte state europene. Aproape un milion de elevi studiază în școli rurale cu profesori nu întotdeauna calificați la cele mai înalte standarde și, cu siguranță, sub cei de la oraș în ceea ce privește pregătirea profesională continuă. Bursele sociale au crescut ca pondere națională din 2020 până în 2023, dar sunt, în continuare, insuficiente pentru asigurarea unei subzistențe oarecare a unui membru de familie.
Retrasarea rețelei școlare va conduce la comasarea școlilor, așa cum s-a întâmplat în perioada 2000-2010, când o mulțime de unități școlare din mediul rural au dispărut pur și simplu pe fondul picajului demografic și a emigrației în Occident. De atunci încoace numărul de rapoarte și situații de la nivelul secretariatelor școlii s-a mărit de câteva ori, în pofida avantajelor digitalizării, nu întotdeauna ieșite din comun în materie de eficiență a fluxului informațional.
Directorii de școală românească nu sunt atât manageri, cât furnizori de documente birocratice în valuri și la foc automat. Este vorba de o muncă de secretariat prelungită, stufoasă, pierdută în irelevanță, fără mize clare, în afara celor de a justifica volumul de muncă al angajaților din inspectorate. Datele trimise din școli nu ajung de multe ori nici măcar în paginile unor rapoarte interne ale sistemului.
Raportul OECD menționează că între salariile existente, în funcție de vechime, grad, gradație de merit, spor de doctorat, plata cu oră, nu există o armonizare în materie de calitate care să se vadă în educația elevilor și a cetățenilor români. În continuare, salariile sunt modeste, situate valoric între Chile și Estonia la nivel global. Se dorește ca mentorul școlar, profesorul cu experiență, să devină legătura epistemică de bază din sistem. Un nou grad profesoral, cel de profesor emerit, se vrea a fi impus în unitățile de învățământ.
În stilul generos și globalist al OECD-ului, intervin sfaturi culese din exemplul comparativ al altor sisteme de învățământ: cel neo-zeelandez, scoțian, irlandez, sârb, galez, portughez, chilian, american, olandez, columbian, norvegian, slovac, austriac, danez, francez și finlandez. Întâi de toate că aceste țări nu au o tradiție similară cu cea românească, cu excepția Serbiei și a Slovaciei, care au trecut prin experiența comunismului. În al doilea rând, fiecare din aceste sisteme educaționale naționale se confruntă cu propriul set de probleme apărute în ultmele decenii, în proporție directă cu contractarea procentuală a clasei de mijloc, și nu sunt obligatoriu exemple de urmat. În al treilea rând, politicile educaționale românești nu sunt ușor compatibile cu nivelul de trai preconizat de cele din țările dezvoltate sau subdezvoltate ale lumii.
Trecând peste toate acestea, ceea ce raportul uită să menționeze sunt exemple de bune practici din sistemul educațional românesc. Aici avem partea nevăzută a lunii. În ciuda criticilor aduse învățământului preuniversitar românesc, cele mai multe indubitabil justificate, ne bucurăm de școli și licee de elită în România. De fapt, aceste unități de învățământ sunt singurele pe care Ministerul Educației și instituțiile din subordinea să le ia în seamă în momentele festive când ne împăunăm politico-administrativ cu rezultatele educației publice. Așa cum 40-50% din absolvenți dovedesc carențe grave la un nivel de cerințe între elementar și mediu, tot la fel, la antipozi, putem enumera lista de medalii internaționale pe care loturile restrânse de olimpici la matematică, informatica, fizică, robotică, geografie, limbi străine etc. le obțin aproape anual. 45% de semianalfabeți îi salută în arena vieții școlare pe cei 0,1% - patricieni și senatori olimpieni. Dacă pe raza județului Ilfov nu se poate vorbi de un liceu valoros și cu rezultate măcar decente, cu toate că populația cea mai avută a României are rezidența în acest județ, primele colegii naționale din București sunt pepiniere de studenți la cele mai prestigioase universități globale. Unii dintre profesorii acestor licee de prestigiu sunt excelenți dascăli, de multe ori în afara orarului școlar. Într-un ocean de submediocritate și practici didactice modeste, câteva insule de excelență se ridică din adâncuri în cele mai bogate centre urbane. Întrebarea pe care ar fi indicat să ne-o punem mai des se poate formula astfel: nu cumva dezvoltând mai mult sau mai puțin conștient un elitism la un capăt, compus din munci suplimentare extenuante și din rezultate în folos personal (pentru portofoliu, gradație de merit, pentru îndestularea orgoliului etc.), pentru copii și adolescenți din medii sociale deja avantajate, neglijăm cerințele medii și întoarcem spatele celor mai multe categorii sociale de venit din România? _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
