Am citat foarte adesea, poate chiar nepermis de mult, în cronicile mele cartea Mai este Shakespeare contemporanul nostru? (Editura Meridiane, București, 1994). Carte între ale cărei coperte John Elsom reunea dezbaterile unei reuniuni de dinainte de 1989 a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Atunci, shakespearologi din întreaga lume, fie ei teoreticieni sau practicieni de teatru (din întreaga Lume, dar nu și din România care era, la vremea aceea, încă mai închisă decât Danemarca din Hamlet) s-au reunit nu doar spre a-l omagia pe Jan Kott, ci și pentru a încerca să stabilească cât de contemporan mai e atunci marele Will.
Concluzia, una de compromis, firește, a fost că respectiva contemporaneitate se manifestă nu întotdeauna, nu oriunde și nu oricum, ci periodic și în anumite locuri. Or, judecând după cât de prezente sunt în zilele noastre pe afișele Teatrelor din România screrile lui Shakespeare, după câte premiere cu ele am înregistrat fie și numai în primele două-trei luni ale lui 2024, e de domeniul evidenței că marele dramaturg a redevenit contemporanul nostru. Sigur, se joacă preponderent comediile, A douăsprezecea noapte , rămâne pe mai departe lider absolut, se joacă uneori și Hamlet, însă marea surpriză o constituie faptul că a revenit pe afiș Pericle. O piesă de sfârșit de carieră, socotită a fi una nu tocmai împlinită. Nici shakespeariană în întregime. Piesă de recapitulare finală. În care, cum scrie Adrian Papahagi (cf. Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi; Pericle, Cymbeline, Furtuna, Editura Polirom, Iași, 2023) e foarte posibil ca Shakespeare (Shakespeare și ajutoarele lui, printre care un anume George Wilkins drastic pus la zid de exegetul român George Volceanov în admirabilele lui cercetări shakespeariene) să fi fost preocupat mai curând de detalii decât de întreg. Găsim în ele și găsim și în Pericle “pasiuni și crime demne de tragedie, iubiri juvenil soldate cu nunțile necesare sau problemele dinastice din piesele istorice, dar atmosfera generală e una de basm”.
Da, Pericle e o romance în care este vorba despre “accentuata intervenție a iraționalului cotidian în formarea și răvășirea destinului individual” (Magdalena Boiangiu), iar intervenția cu pricina face ca tânărul plecat în căutarea unei soții să devină, cum excelent obser a cu vreo 40 de ani în urmă Radu Albala, un El Desdichado. Pericle dovedește că, în cazul geniilor, simplificările nu prea își au rostul. Că finalul de carieră poate fi incert. Amestecat, la modul superior pe alocuri. Așa cum Corneille dădea, după o serie întreagă de eșecuri, surprinzătoarea Rodogune, “Pericle și Cymbeline par să caute o formulă, pe care Poveste de iarnă o găsește, iar Furtuna o desăvârșește” (Adrian Papahagi). Numai că, din păcate, cum categoric observă același exeget, "Periclee schematică, narativă, alegorică,dar lipsită de dramatism și de personaje credibile”.
Să ne mire atunci că spectacologia românească nu prea numără reușite în cazul acestei scrieri shakespeariene, mai corect spus amestecat ori parțial shakespeariene, oricum de rangul al doilea? Nu știu cum a fost spectacolul din 1964, montat la Teatrul Dramatic din Brașov de Ion Simionescu (revista Teatrul l-a ignorat), știu doar că atât de delicatul Radu Albala, citat mai sus, a folosit frecvent creionul roșu în cronica spectacolului regizat de Dinu Cernescu la Teatrul Giulești în stagiunea 1981/1982, cronică publicată în revista Teatrul nr. 2/1982. Am văzut versiunea dură, declarat energică și energetică, atribuită piesei de Alexander Hausvater în 1995 la același Teatru rebotezat Odeon (acolo personajele purtau numere, nu nume, Pericle era numărul 5, asta de parcă regizorul ar fi dorit să le sublinieze inconsistența) și pot să spun că Magdalena Boiangiu era perfect îndreptățită să-și intituleze cronica din Teatrul azi, nr.3/1996, Zgomot fără furie.
Ce face regizorul englez Philip Bar, invitat acum să monteze piesa la Teatrul Maghiar Csiky Gergely din Timișoara? Aparent, nu o scoate din matricea de romance. Adică de poveste despre condiția umană, despre ființe blestemate să călătorească în niște coji de nucă, să înfrunte furtuni, să aibă parte de naufragii, să facă bine și, în schimb, să suporte nedreptăți și persecuții, să piardă totul și, în ultimii ani ai vieții, să fie copleșite de neașteptate fericiri. Regizorul scoate însă textul dintr-o determinare temporală clară (demersu-i fiindu-I susținut de decorurile și costumele create de Brian D. Hanton) și adoptă formula de teatru în teatru.
Gover (remarcabil jucat de Kocsárdi Levente) e regizorul. E povestitorul. E un șef de trupă calm, cald cu spectatorii (total la antipozi cu cel din spectacolul lui Hausvater care le dădea privitorilor neîndurătoare ordine), Gover spune povestea acompaniindu-se la acordeon, actorii sunt oameni cu valize. Adică histrioni care trec prin lume,se pregătesc sub ochii noștri să-și joace rolurile, unii având parte de mai multe. O parte dintre componenții distribuției chiar discută cu colegii între replici. Actorii joacă, dansează (coregrafia:Anca Stoica) și cântă. Și o fac la modul admirabil deoarece, ca de fiecare dată, compozitorul de muzică de scenă Cári Tibor are o prezență demnă de toată lauda.
Colegii de trupă îl trezesc, îl recuperează dintr-o barcă pneumatică pe Erdös Balint, interpretul lui Pericle tânăr. Un fel de Leonce, cumva în disponibiluitate erotică. Vioi, ludic, generos, bun la suflet care sare în ajutorul lui Cleon din Tars (Kiss Attila, actor multilateral pe care îl regăsim și în postură de muzician), al Dyonizei (Borbely B.Emilia) și al supușilor acestuia. Care se confruntă cu foametea și sărăcia. Așa că primim și noi, spectatorii, pâine și vin, Mă rog, pâine și suc, Tânărul Pericle îi intuiește secretul lui Antioh, adică faptul că regele trăiește cu propria fiică (Vajda Boroka). Vedem un rege cu bine plasate accente interpretat de Mátyas Zsolt Imre. Temându-se de răzbunarea acestuia, Pericle își lasă regatul în grija lui Helicanus. Personaj în care exegeții au văzur un alter-ego al lui Gonzalo din Furtuna sau al lui Escalus din Măsură pentru măsură. Curtean fidel, onest, interpretat ca la carte de Eder Enikö. Marea surpriză fiind că regizorul nu îi cere actriței să cadă în capcana travestiului. Încă un indiciu că formula teatrului în teatru la care recurge Philip Parr mizează la vedere pe iluzie, pe convenție, pe complicitatea și inteligența spectatorului. Tânărul Pericle câștigă turnirul organizat de bunul rege Simonide, cu eleganță și discreție jucat de Bandi András Zsolt.Moartea lui Antiohus ar permite revenirea la Tyr a lui Pericle, însoțit de tânăra lui soție Thaissa (Lörincz Rita). Urmează așadar o nouă călătorie, încă o furtună (scevențele de furtună figurează printre punctele –forte ale spectacolului, ale regiei lui Philip Parr și ale trupei), nașterea Marinei și mai încolo calvarul acesteia, personaj ce îi prilejuiește actriței Vadasz Bernadett un prim rol de mare întindere, aparenta moarte a Thaissei, evocarea acelor milieux louches și a unei întregi diversități umane, bine susținută actoricește de Vajda Boroka, Magyari Etelka, Lajter Markó Ernesztó, Czüvek Loránd, Hegyu Kincsó, Aszalos Géza, Ballo Helga. Întâlnirea cu Lysimach, cu dragostea și tinerețea acestuia (e foarte bun în rol Jancsó Elöd), va permite nu doar salvarea Marinei, ci și aceea a lui Pericle.Acum bătrân, mizer, izolat de lume, refugiat sub barca de pe urma căreia a avut parte de atâtea peripeții, emoționant și cu mare forță jucat de Molnoș András Csaba.
Formula teatrului în teatru la care recurge regizorul Philip Parr atenuează mult din neverosimilul piesei. Ca și din fragmentarismul ei. Philip Parr asigură spectacolului un considerabil grad de coerență, pune ordine între personaje, face astfel încât acestea să nu pară a fi prea multe. Regizorul urmat cu credință și profesionalism de actori izbutește performanța de a conferi consistență și personajelor de rang secund ori pur și simplu episodice. _Citeste restul articolului pe Contributors.ro
