Spre surpinderea mea, textul ”Și ce dacă nu știu?!”, publicat de mine în urmă cu o lună pe această platformă, a avut o audiență remarcabilă și a constituit (spre bucuria mea) punctul de plecare al unei dezbateri despre problemele școlii actuale, despre raportul dintre tineri și tehnologii și despre legăturile și distanțele dintre generații. Le mulțumesc și le rămân îndatorat tuturor celor care au participat la această dezbatere, care (s-)au întrebat, au încercat să formuleze puncte de vedere proprii și au adus la lumină lucruri mai interesante și mai semnificative decât cele pe care le-am numit eu. În egală măsură, le sunt adânc recunoscător tuturor celor care în presa scrisă și online, la radio, televiziune și în podcasturi m-au solicitat să-mi precizez gândurile și să clarific lucruri pe care un text (oricât de întins ar fi el) le lasă în umbră. Dincolo de problemele cărora am încercat să le răspund cu aceste ocazii, mi s-a părut că în comentariile textului meu și în textele care au pornit de la el s-au sedimentat câteva teme care merită niște observații mai detaliate. Rândurile care urmează nu au pretenția de a închide discuția, ci – dimpotrivă – se vor parte dintr-un dialog care ne angajează pe toți.
O DISPUTĂ GENERAȚIONALĂ? Una dintre ideile comentariilor este aceea că – poate fără a-mi da seama – eu vorbesc de (pe) o fractură generațională care, în fond, nu e deloc neobișnuită. A le cere elevilor / studenților de azi caligrafie, lectura cărților tipărite, texte scrise de mână etc. este ceva anacronic. Ei s-au născut în lumea device-urilor și a internetului (cum descopăr – nu fără uimire – și eu, în textul menționat) și cea mai mare parte a vieții lor se desfășoară în acest univers. Cum spunea un scriitor de altădată: ”Nu poți opri vara pe loc / Chiar dacă pui pădurile pe rug”; nu ne (mai) putem întoarce în timp – dimpotrivă s-ar cuveni să ținem cont de faptul că viitorul e al lor și, indiscutabil, al accelerării mutațiilor tehnologice. Iar ceea ce pe vremuri se numea ”cultură”, acum se difuzează – la diverse intensități – sub forma unor ”conținuturi” care se diversifică tot mai mult. Pe scurt: ne aflăm în fața unei situații simetrice: la fel cum eu îi înțeleg tot mai puțin pe tinerii zilei de azi, și ei se uită cu o mirare tot mai mare la ceea ce eu (și alții de vârsta mea) le oferim ca grilă de înțelegere a lumii și ca repere ale vieții. Căci – o accept sau nu, puțin contează – ”viața (lor) e altundeva” decât o știu sau mi-o imaginez eu.
Se poate ca toate lucrurile acestea să fie în intregime adevărate, la fel cum se poate să fie adevărate doar în parte. Totuși, ele pun două probleme majore, care – cred eu – ar trebui discutate. Prima e aceea a disciplinei. Școala clasică avea și această menire: ca, prin rigoarea studiului (care începe cu cititul, scrisul și socotitul) să-l deprindă pe tânăr cu disciplina vieții comune. Orice societate – oricât ar fi ea de ”primitivă” – se definește prin niște reguli care structurează grupul / grupurile care o compun. În lumea ”tradițională” regulile acestea se asimilau osmotic, în familie, în comunitate și în spațiul religios. În modernitate – care depășește și dislocă micilie comunități și care e marcată de progres (și, ca atare, nu mai valorizează întoarcerea la reperele stabile ale tradiției ca remediu al crizelor de parcurs) – regulile vieții comune se deprind (în bună măsură) explicit și în interiorul unor instituții. Școala și armata sunt cele mai reprezentative. La armată am renunțat; a mai rămas școala care – de bine, de rău – multă vreme și-a păstrat această funcție: a disciplinării și, implicit, a socializării tinerilor.
A ajuns ea vetustă? La ora actuală copiii deprind disciplina vieții în comun în social media și în jocurile de pe device-uri? Dacă mă uit la discuțiile de tot soiul – începând cu cele din varii instituții de vârf (precum Adunarea Națională franceză) și terminând cu cele din presă – se pare că nu. Social media și device-urile îl pun pe om în contact direct cu lucrurile cele mai primejdioase: dorințele și spaimele (proprii și comunitare). De când putem vorbi de civilizație, știm că raportarea omului la aceste două realități tari a fost – întotdeauna – mediată de niște ritualuri sociale. Religioase în lumea tradițională și instituționale în modernitate. Într-o pagină celebră din ”Republica” (cea cu alungarea poeților din cetate), Platon atrage atenția asupra unui lucru: conatctul unui adult cu niște lucruri problematice e mediat, în ultimă instanță, de experiența lui de viață, care poate funcționa și ca amortizor (al șocului), și ca criteriu de discernământ. Dar pentru copil acest intermediar nu există și, ca atare, contactul cu lucrurile în cauză (în particular cu cele legate de violență și de sex) riscă să-l dezechilibreze și – în timp – să-l deformeze. Când ne raportăm la copiii lumii de azi și la viața lor – care se desfășoară tot mai mult în oglinda device-urilor – vorbim (până dincolo de saturație) de anxietăți, complexe, traume, bullying, suferință și, mai ales, de un soi de autism autodeprins în singurătatea scrolling-ului. În mod straniu, ”jocul” pe device-uri și voaieurismul pe rețelele sociale nu-i face pe tineri fericiți, ci – dimpotrivă – nefericiți.
Mai e un lucru care trebuie menționat aici: așa cum e lumea în care ne aflăm, deocamdată ea nu e aceea în care fiecare trăiește de (și în) capul lui, într-un safe space propriu și cu ”venitul minim garantat” pentru shopping și călătorii, ci una concurențială, în care dinamica piețelor obligă individul la o ”adaptare” permanentă la cursa tehnnologică și economică. Brutal spus, trăim într-o lume în care, dacă vrei să te distrezi (inclusiv jucând online), trebuie – imperativ, trebuie! – să câștigi ca să ți-o poți permite. Or, dacă îi creștem (sau, mai curând, îi lăsăm în voia lor) pe copii, fără nici o formă de disciplinare și de interiorizare a regulilor sociale, dacă vedem în școală doar o instituție anacronică ce e preferabil să fie ocolită (prin învățat pe de rost și copiat / plagiat), nu facem nimic altceva decât să-i privăm de treptele maturizării și ale integrării sociale. Mai mult sau mai puțin, dublăm singurătatea lor pe rețele de o asocialitate dramatică (care se exprimă, cel mai adesea, printr-un narcisisim având ca revers o mare fragilitate). Numai că, inevitabil, și ei sunt în situația de a intra în lume, ieșind din gașcă și din variile grupuri virtuale. Atât cât pot să-mi dau eu seama, această intrare în lume se petrece în momentul în care încep să lucreze și să câștige. Și, dincolo de fascinația autonomiei financiare și de descoperirea unui nou grup de cunoștințe, (iarăși, atât cât pot eu să-mi dau seama), această intrare în lume e, pentru ei, profund traumatică. Cei mai mulți decoperă exploatarea, burnout-ul, o formă de singurătate și mai radicală (prin reducerea drastică a timpului liber), automatizarea comportamentului și stereotipizarea gândirii, fapt ce se lasă – cel mai adesea – cu prăbușirea în depresie. E foarte adevărat că lumea de azi e mai competitivă și mai accelerată ca cea a trecutului, dar – mi se pare mie – marea problemă e aceea că nimeni și nimic nu-i mai pregătește pe tineri pentru șocul intrării în viață. Atunci când dau de el, se prăbușesc în ei înșiși, cad în schizofrenie (29 de zile sclavi și una regi, când le intră banii pe cont; 11 luni sclavi și una regi, când se duc în vacanțe la celălalt capăt al lumii) sau trec pe ”energizante” la-ndemână (de la pastile de tot soiul, la ”psihologii motivaționale” și la ”redescoperirea purității originare” în credințe de consum).
Nu știu alții cum sunt, dar mie unuia aici mi se pare a fi eșecul cel mai pregnant al școlii și al societății pe care o alcătuim cu toții: în faptul de-a îi lăsa pe tineri să dea piept cu viața de unii singuri, fără nici o însoțire în parcurgerea treptelor inițierii menite a absorbi (cel puțin în parte) acest șoc.
SĂ COMPARĂM SAU NU (MAI) COMPARĂM? Al doilea lucru care mi se pare problematic în raportarea maturilor la tineri este faptul că hipostaziindu-i pe copii de la bun început (ei sunt ceea ce sunt la fiecare vârstă și nu mai devin potrivit unui ideal social) nu facem nimic altceva decât să adâncim până la prăpastie fractura dintre generații. În fond, fiecare generație își are imaginarul ei, mai nou tehnologiile ei, mediul ei, reperele ei, așa că de ce am compara mere cu cărți sau cu mașini-unelte? În plus – ni se spune de către ”noile pedagogii” – comparația e vinovată, deoarece ea introduce, întotdeauna, o asimetrie. Și, cum spune o vorbă clasică: ”le mieux est l'ennemi du bien” (mai binele e dușmanul binelui). De aceea notele de la clasă se transmit doar personal și rezultatele la examene se afișează cu numele anonimizate. E drăguț, dar – după părerea mea – e total ipocrit. Mai înainte de toate deoarece copiii aceștia (care ar fi ”traumatizați” de observațiile părinților sau ale profesorilor) se compară tot timpul cu varii ”modele” și influencer-i de pe rețelele sociale. Și – din câte înțeleg – aceste comparații îi traumatizează mai mult decât ceea ce ar putea face profesorii la clasă. În al doilea rând deoarece trăim într-o lume a benchmarking-ului și a audimat-ului permanent: de mici, copiii sunt înscriși de părinți la cele mai cunoscute grădinițe și școli, caută – pe baza ranking-urilor naționale și internaționale – cele mai bune universități, vor cele mai bine plătite job-uri, vor hainele cele mai cotate (în social media), se duc în vacanțe în locurile cărora li se face cea mai atrăgătoare reclamă, urmăresc cele mai la modă filme și clip-uri etc. Iar când vor ajunge să lucreze – în privat – vor fi evaluați, zilnic, ”după performanțe” și plătiți în consecință, fără ca nimeni să se gândească la disparitățile de venituri. (Poate tocmai de aceea cei mai mulți visează să se angajeze la stat, unde – mai mereu – toți ies ”pe locul I”, la toate categoriile.) Onest vorbind, cred că modesta comparație pe care o face școala între ei e nimic în raport cu top-urile cărora li se supun ei înșiși, pe baza a ceea ce le oferă internetul și la care-i va supune piața după ce ajung să se angajeze.
Dar, aici, evident, nu atât despre această comparație e vorba, cât de cea dintre generații: dintre ”noi” – cei de-o anumită vârstă – și ei – cei care ne pot fi copii sau nepoți. Primul lucru pe care trebuie să-l spun e acela că această comparație s-a ideologizat în ultima vreme. Când un om de 50 și... de ani spune ”pe vremea mea”, el lasă să se înțeleagă că sub comunism era mai bine și, ca atare, această sintagmă (și comparația ce-o subîntinde) au ajuns să fie asimilate unor expresii ale nostalgiei (față de un trecut – și, tot mai mult, față de un prezent – dictatorial). Am mai spus acest lucru, astfel că – cu scuzele de rigoare – sunt nevoit să mă repet: acest mod de-a gândi păcătuiește prin incoerență logică. Dacă prezentul se înfățișează ”mai rău” decât trecutul înseamnă că vina e celor ce vin din trecut, căci ei sunt cei care făcut ca lumea de azi să fie așa cum e. Evident, dacă nu cădem în teoria complotului care ne spune că lucrurile se strică, dintotdeauna, grație unei ”intervenții din afară” (Soros, Illuminati, /neo/marxiști, unguri, ruși, americani, ”agenții” Vaticanului, extratereștri, șerpilieni, Satana însuși sau oricine mai doriți). Firește că asemenea ”teorii” nu au nici o altă funcție decât aceea de-a descărca responsabilitatea de pe umerii celor care judecă prezentul pe un dușman atotputernic în raport cu care ei se prezintă deopotrivă ca victime și ca rezistenți. Din punctul meu de vedere, această cale ne duce în rătăcire și nu ne poate ajuta deloc să înțelegem lumea în care trăim. Ca atare, o spun apăsat: nu e vorba de nici un soi de nostalgie în textul meu.
Pe de altă parte, o anumită raportare a generațiilor una la alta e normală – și, aș îndrăzni să spun, chiar necesară – deoarece, în absența ei, ele devin incomensurabile și contactul dintre ele ajunge a fi imposibil. Pe măsură ce-i hipostaziem pe tineri ca fiind deplin realizați la orice vârstă și neavând al criteriu decât ceea ce simt și cred ei înșiși, bătrânii – sau ”seniorii” (cum li se spune, eufemistic, acum) – rămân tot mai singuri, mai izolați și mai vulnerabili. În alte vremuri, menirea școlii și a ințierii sociale de care am vorbit mai sus era – între altele – aceea de-a decanta în mintea copiilor un imaginar care funcționa ca liant social deopotrivă pe orizontala generației și pe verticala vârstelor. Marile teme ale religiei și ritualurile care le stabilizau, ”poveștile copilăriei” și literatura clasică (adică cea care se studia la clasă), jocurile și sporturile ancestrale aveau exact această menire. Acum îi lăsăm pe copii în voia device-urilor și a modelor online care se schimbă de la an la an și nu băgăm de seamă că mai tot imaginarul lor e fasonat de acestea. Partea dramatică e aceea că tineri între care sunt doi – trei ani ca diferență de vârstă au cu totului alte repere mentale și, ca atare, comunicarea dintre ei este, adesea, problematică. Cu atât mai dificilă e cea cu adulții, formați înainte de generalizarea internetului. Astfel că n-ar trebui să ne surprindă prea mult adunarea celor de-aceeași vârstă în varii ”triburi”, inclusiv online, adesea cu coduri bizare (dar constrângătoare), care recreează – în mic (și oarecum anarhic) – o formă de societate.
Nu cred că problema ar trebui formulată în termeni de ”unii sunt mai buni / mai răi decât ceilalți”, ci – fără a cădea nici în capcana exaltării trecutului ”natural”, nici în aceea a viitorului ”tehnologic” – în tentativa de a înțelege ce anume ne (mai) leagă unii de alții. Dacă nu, vom coabita – un timp – unii cu ochii în cărți sau în televizor, alții cu ei în telefon sau în tabletă, până când ne vom rupe complet unii de alții. Și vom sfârși cu toții într-o singurătate radicală, care va fi – paradoxal! – singurul nostru numitor comun. Iar timpul va accentua, din ce în ce mai mult, fuga în viitorul aplicațiilor de tot soiul a copiilor și va lăsa tot mai mult în urmă generații din ce mai tinere care, inevitabil, își vor căuta fericirea în succedanee. Și, cine știe, cele mai primejdioase dintre acestea s-ar putea să fie ”grupurile de prieteni” din online: secte radicale, triburi agresive, ideologii ale unei identități ”tari” care trebuie impusă cu forța.
Bolile internetului, care-i afectează tot mai mult pe tineri, îi lovesc – și îi vor lovi – prin ricoșeu și pe părinții lor.
MAI PUTEM JUDECA? Una din temele recurente ale observațiilor pe marginea problemelor școlii este aceea că pretenția ei de-a normativiza ceea ce se cuvine să facă elevii și de-a fixa finalități ale procesului educațional e tot mai deplasată. Și, sub presiunea mutațiilor prezentului și ale viitorului, riscă să devină absurdă. În fond, în numele a ce niște oameni (deja) bătrâni le oferă reguli de reușită profesională și de viață unor tineri care s-au desprins de lumea părinților și a profesorilor lor și trăiesc – plenar – pe alte coordonate? Mai direct: ce mai spune o școală, calată pe modelul umanismului iluminist unor generații formate și imerse în a treia revoluție tehnologică (și, cu un picior în a patra: conectarea roboticii cu inteligența artificială)? Nu cumva, la fel ca părinții, și școala a devenit vetustă și inutilă?
Fie-mi îngăduit să formulez problema invers: oare nu cumva noi, adulții, renunțăm prea ușor la rolul (definitoriu pentru oamenii maturi) de a fixa obiective – realiste și melioriste – dinamicii istorice? Nu ne-am obișnuit prea mult să vorbim de ”schimbare” și de ”evoluție” în accepțiunea lor neutră, cvasi-darwinistă? E o anumită frică de a oferi o perspectivă valorică și morală asupra viitorului care decurge, în bună măsură, din critica ideologiilor și a ”marilor narațiuni” întreprinsă pe de-o parte de postmodernism, pe de a alta de teoriile politice și culturare consecvente căderii comunismului. Filosofiile descendente din Iluminism erau emancipatoare (vorbeau de egalitatea oamenilor, de eliberarea din servitudinea muncilor grele, de formarea umanului din om prin educație și de perspectiva realizării de sine în și pentru societate); cele ce vin din postmodernism sunt hedoniste (fiecare face ce vrea, tot ceea ce nu contravine plăcerii celorlalți e acceptabil, scopul vieții e distracția – la intensitate maximă – ce se exprimă prin ”dezvoltare personală” și turboconsum). În egală măsură, cele dintâi vizează integrarea fiecărei persoane în umanitatea deplină a cetățeniei; cele din urmă sunt izolaționiste sau, cel mult, comunitariste (căci individul nu mai e văzut ca parte a unui întreg, ci ca un nod de dorințe și de ”emoții” ce se cer satisfăcute și potențate). În optica iluministă, funcția de bază a societății e solidaritatea și acțiunea civică; în cea hedonistă e recunoașterea tututuror diferențelor. Întrebarea e dacă ultima variantă ne oferă mai mult decât un peisaj de singurătăți juxtapuse, în care fiecare – în cicluri tot mai strânse – juisează în marginea beneficiilor consumului și cade în sine, în varii forme ale depresiei. Sau dacă societatea mai e un spațiu comun, al întâlnirii omului cu semenul său, ori e doar ceea ce consideră fiecare că ar fi. Și exceptând mall-ul, în care partajăm o cafea și niște glume de circumstanță, nu a ajuns un pustiu în care fiecare rătăcește mânat de demonii lui lăuntrici.
Că spațiul public se dezagregă tribal și, apoi, se sfărâmă în individualități care nu se mai pot aduna o mărturisește criza politicului prin care trece întreaga lume. Numai că și de data asta, dincolo de forța centrifugă a hedonismului, există un unificator care ține în echilibru societatea: acesta e banul. Într-o pagină celebră (de la începutul ”Capitalului”) Marx a arătat felul în care capitalismul se caracterizează prin transformarea a toat și a toate în marfă, care se vinde și se cumpără pe piață și – implicit – prin domnia banului, ca ”universal concret”, cu care poate fi echivalat orice. Acest proces are două trăsături: prima dintre ele e cea pe care Max Weber a denumit-o ”dezvrăjirea lumii”: întreaga realitate e trasformată într-o ”materie primă” cuantificabilă, care e exploatată cât mai ”eficient” cu putință, pentru a produce cât mai mult beneficiu (cuantificabil și acesta). Tocmai de aceea, în al doilea rând, această exploatare eficientă se face sub semnul forței – decizionale și mecanice, epuizând natura și transformând persoana în ”resursă umană”. Mi se pare că, mult mai mult decât adulții (care au trăit vreme îndelungată fascinația ”societății de consum” – cu job-urile, excursiile, mașinile și vilele ei), tinerii zilei de azi trăiesc alienarea la care-i supune logica (imprevizibilă a) piețelor globale.
Tot așa cum abandonarea credinței nu a dus neapărat la rațiune, ci – mai curând – la credulitate (și la noi forme de magie), incapacitatea generației adulte de-a mai proiecta un sens al istoriei nu duce la șansa fiecăruia de a-și găsi rostul propriu, ci la strivirea subiectivității în angrenajul (darwinist) al ”evoluției” piețelor și al tehnologiilor.
ȘI CEI CARE CONTESTĂ? O fac fie în numele ineficienței educației, mai ales în lumea tehnologică de astăzi; fie în cel al lentorii unui parcurs care-i leagă pe elevi (și, apoi, pe studenți) de sistemul educațional până la 21 sau 23 de ani. Asta în condițiile în care un vlogger sau un influencer poate câștiga mai mult decât toată familia lui de la 10 sau 12 ani! Numai că – revenind la tentațiile cu privire la care Platon spunea că tânărul e nepregătit – aici nu vedem decât mirajul câștigului facil și al ”celebrității” care le fluturat în față (sub semnul modei) unor întregi generații de copii. Firește că nimeni nu le spune că aceste lucruri funcționează exact pe principiul jocurilor de noroc: un ”câștigător” la câteva zeci (sau sute) de mii de perdanți, care-i hrănesc ”celebritatea” cu like-urile lor. Și în ce constă această ”celebritate”? Cel mai adesea e vorba de un copil sau tânăr, urcat – dintr-o dată – ”pe val”, ca un micuț înfometat care are acces nelimitat la prăvălia cu dulciuri: afișarea ostentativă a noului ”status” social, haine, mașini, viață de club, fete sau băieți (după caz), energizante, droguri, eventual un apartament și – în fapt – o viață fragmentată într-o puzderie de flash back-uri ale pozelor de pe o scenă iluzorie. Și apoi, cum spune englezul: izzy come, izzy go; ”celebritatea” online se duce la fel de brusc cum a venit și lasă în urmă doar frustrări și incapacitatea adaptării la o lume care nu are nimic de-a face cu postările prelucrate. Ce e aici, în fond? Refuzul parcursului lent, care-l confruntă pe tânăr cu sine însuși și cu regulile sociale și tentația perpetuării copilăriei (ce vrea totul dintr-o dată), prin joc (inclusiv ”parada modei” vestimentare, automobilistice sau turistice) și prin ”aprecierea” (sub formă de vizualizări, like-uri și comentarii a) celorlalți.
Ceea ce societatea actuală – cu reclama și consumerismul ei – le propune tinerilor nu e intrarea în viața adultă și nici cea în societate, ci întârzierea ”fericită” în copilărie și în capriciile ei. Pentru încă odată: întâlnirea cu maturitatea – sub forma alegerilor care ne definesc, a responsabilității față de persoana iubită, a grijii față de copii și de spațiul proxim – se dovedește a fi, în cazul majorității ”vedetelor” pe care ni le propune imaginarul media, traumatică. Rostul școlii e aceea de a-l înscrie pe tânăr pe un drum, pe care propriile lui alegeri și realizări îl transformă într-un proiect de viață. Absența școlii, caricaturizarea ei, indiferența față de ea îi transformă pe tineri în infime spot-uri luminoase, prinse într-o mișcare browniană – fără loc și fără țel, care strălucesc o clipă în cenușiul tot mai închis al erei tehnologice în care ne adâncim.-Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
