De la cele mai fragede vârste suntem învățați că nu e frumos să spunem „nu”, iar variațiuni pe această temă întâlnim pe tot parcursul vieții. Nu contează detaliile: interesul personal, faptul că, uneori, am avea mai mult de pierdut decât de câștigat prin acceptarea ideilor, proiectelor, viziunilor, acțiunilor care ni se propun. Societatea românească știe una și bună, nu-ul este o dovadă de lipsă de respect, mai ales la o anumită vârstă. Cine nu a fost, la un moment dat, apostrofat: „la vârsta ta nu se spune nu!”?
Viața ne va pune întotdeauna în fața alegerilor, iar unele dintre acestea le putem face și prin negație. Refuzăm o anumită propunere, alegem să trăim așa cum am făcut-o până în acel moment pentru că nu orice schimbare este neapărat benefică.
Bineînțeles, potențialul refuz nu ar trebui transformat într-un ideal al negației, doar pentru propriul confort. Solidaritatea cu ceilalți presupune întotdeauna o ieșire din zona de confort. Însă, de o importanță deosebită sunt nu-urile salvatoare.
Modalitatea în care spunem nu, forma în care negația este ambalată contează, de asemenea, foarte mult. Însă, la fel de important este și fondul (contextul care dă naștere refuzului).
Primul „nu” spus de copii reprezintă prima dovadă a dorinței lor de autonomie. E rolul părinților de a-și educa copiii, de a le explica acestora faptul că primele nu-uri nu sunt neapărat în beneficiul lor. Însă, cu trecerea timpului, aceiași copii trebuie să afle faptul că un „nu” spus la timp poate fi salvator. Că în anumite contexte, „nu” reprezintă o dovadă de respect față de noi înșine, nicidecum o dovadă a lipsei de respect. Trebuie să-i ajutăm (și să ne ajutăm) să conștientizeze (conștientizăm) faptul că întotdeauna trebuie cântărite atât beneficiile, cât și efectele nocive ale unei alegeri. Iar atunci când cele din urmă precumpănesc, „nu” este o opțiune demnă, salvatoare. Indiferent de funcția, vârsta sau gradul de rudenie ale celui care propune sau al numărului prietenilor din anturaj care alege să acționeze într-un anumit fel și ne îndeamnă să ne conformăm.
Copiii noștri ar fi în mai multă siguranță dacă raportarea adulților la semnificația anumitor refuzuri ar fi alta. Putem refuza, e dreptul nostru. Nu din instinct, nu din egoism, ci pentru a ne proteja. Depinde de context și de modalitatea în care acesta ne favorizează sau, dimpotrivă, ne dezavantajează.
Pentru a exemplifica un „nu” benefic fac apel la un episod din viața lui Mihail Kogălniceanu. În anul 1837 acesta se afla la studii, în Berlin, alături de Dimitrie și Grigore, fiii domnitorului Mihail Sturdza. Pe parcursul perioadei petrecute în afara țării (3 ani și jumătate, inițial la Lunéville, ulterior, la Berlin), Kogălniceanu s-a aflat într-o continuă corespondență cu tatăl său, aga Ilie Kogălniceanu. Motivul central al scrisorilor este lipsa banilor, de care tânărul intelectual se plânge constant. Problemelor pecuniare li se adaugă, în 1837, încercarea de a-l compromite, printr-o „scrisoare pârâtoare”, trimisă de consilierul Hufeland atât domnitorului Moldovei, cât și lui Ilie Kogălniceanu.
În ciuda faptului că nu exista o vină reală a tânărului Kogălniceanu (era acuzat, printre altele, de faptul că nu frecventa cursurile de limba franceză; o altă vină era aceea că tânărul însetat de cunoaștere cheltuia prea mulți bani pe cărți!), tatăl a insistat ca fiul său să-i ceară iertare în genunchi chiar celui care încercase să-l compormită, consilierului Hufeland. Astfel, ajungem la răspunsul lui Kogălniceanu, un „nu” salvator, greu de rostit într-o epocă în care diferența de vârstă, de statut social, precum și autoritatea taților contau mult mai mult decât în zilele noastre:
„Când am primit răvașul dumitale eu m-am mâhnit mai mult decât pot zice. [...] Iar cât să mă duc și să cad la domnul Hufeland și să-l rog ca să scrie bine de mine Măriei Sale, aceasta nu o pot face. Dacă ț-am scris că sunt de douăzăci de ani și că sunt om întreg, aceasta am făcut-o ca să-ți arăt că niciodată nu voi face o faptă nevrednică de mine și de familia mè. Aici în Evropa luminată oamenii cad la genunche numai înaintea lui Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor. De aceea și eu am învățat aice că fiește om îi de o potrivă, că unul se deosăbește de altul numai prin merit și prin fapte bune. De aceea niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea orișicui. Aceasta aș fi putut face de aș fi fost crescut în Țarigrad, unde fieștecare îi rob a unui rob mai mare”[1].
Cuvinte mari, importante, curajoase, care marcau primii pași ai unui fenomen remarcat, printre primii, de D. Bolintineanu: „fiii divorsau de părinți”[2]. Cu alte cuvinte, știau să spună nu unor obiceiuri, unei autorități cu care nu se mai identificau. Datorită unor oameni precum Mihail Kogălniceanu, a puterii lor de a spune nu, valori ale societății europene au pătruns în spațiul românesc.
Zilele noastre nu mai presupun conflicte de natura celor din secolul XIX. Cu toate că provocările sunt de altă natură, acestea există. În continuare, adulții trebuie să-și asume nu-urile din viețile lor, iar tinerilor trebuie să li se reamintească constant faptul că există și refuzuri salvatoare. Un rol esențial în acest sens îl are educația, sub diferitele sale forme: familială, școlară, dar și aceea continuă, de pe parcursul întregii vieți. _Citeste intregul artiocol si comenteaza pe Contributors.ro
