Cândva, într-un interviu, dacă nu mă înșel chiar în cel acordat regizorului Alexandru Solomon și inserat în filmul acestuia Război pe calea undelor, Monica Lovinescu spunea că unicul instrument pe care l-a avut la dispoziție în lupta ei de o viață împotriva comunismului a fost un microfon. Microfonul postului de radio Europa liberă. Care, la rândul său, nu a fost nici el decât un post de radio. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu a fost însă unul oarecare. A fost un post de radio adevărat, un instrument media de la care aproape cincizeci de ani zecilor, sutelor de milioane de oameni căzuți victimă nopții totalitare li s-au adresat, în limba lor, conaționali de-ai lor, oameni care au avut ceva de spus.
Europa liberă în limba română a reprezentat un adevărat fenomen. A avut o audiență ieșită din comun, a fost cel mai ascultat serviciu din întreg complexul Europa liberă-Libertatea, cu sediul la München. Dar dacă radioul s-a bucurat de o imensă popularitate, o popularitate ce a dat fiori conducerii comuniste de la București, lui Nicolae Ceaușescu personal, relativ puțini au fost românii care știau că pe lângă secția de emisiuni, postul dispunea și de un institut de cercetare. Sarcina principală a respectivului institut consta în a elabora lucrări, rapoarte pe diverse domenii, redactate în limba engleză, destinate publicului avizat occidental- specialiști guvernamentali, diplomați, cercetători, ziariști, studenți interesați de evenimentele din România. Puțini dintre angajații respectivului institut apăreau direct în emisiuni- excepțiile fiind Carmen Pompey (Anca Croitoru), Vladimir Socor, Dan Ionescu, Michael Shafir, Crisula Ștefănescu. Și, desigur, Annely Ute Gabanyi, aceasta din urmă, o anumită perioadă chiar șefa compartimentului românesc. Puține dintre lucrările scrise de ei și de colegii lor au intrat nemijlocit pe post. Cu siguranță însă ele au servit informării și documentării redactorilor de la secția Program și erau adesea citate ca atare.
Cartea Ceaușescu și scriitorii –Analize politico-literare în timp real datorată lui Annely Ute Gabanyi, volum masiv de mai bine de 600 de pagini, apărută mai întâi în 2013 la Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și reeditată în anul 2023 la Litera. Kronica și cu sprijinul IICMER înseamnă, ca și volumul anterior, Cultul lui Ceaușescu (Editura Polirom, Iași, 2003), o recuperare a unei anumite părți din această arhivă. Ca și o dovadă a valorii ei.
În prefață, doamna Gabanyi dă glas nemulțumirii sale personale, după părerea mea cum nu se poate mai justificată, generată de faptul că îndată după 1989 s-a instaurat în România ceea ce autoarea numește “o viziune anistorică a politicii culturale a acelor vremi, viziune care a dus la o înțelegere oarecum simplistă, nivelatoare, maniheică a faptelor din perioada comunistă din România”. Semnatara își exprimă deopotrivă dorința ca, prin studiile sale să se afle, “îngrădirile cu care s-au confruntat creatorii de artă în perioadele foarte diverse ale epocii comuniste în România, cum și prin ce mijloace au rezistat scriitorii adevărați dictatului politic...”.
Cred că articolele reunite între copertele cărții, dincolo de unele mici, la urma urmei, neimportante erori de informare, probabil inevitabile din pricina faptului că autoarea a fost nevoită să deslușească dinamica faptelor și evenimentelor nu direct, prin observație la fața locului, ci în primul rând prin lectura atentă a presei românești și cititul printre rânduri, o presă, după cum bine știm intens cenzurată (de altminteri, găsim chiar în carte câteva valoroase studii despre meandrele evoluției cenzurii în România, studii grupate într-o secvență aparte) dovedesc că Annely Ute Gabany și-a împlinit dorința.
Ele, articolele, mai arată însă și că titlul ales pentru volum nu este îndeajuns de acoperitor. Da, e adevărat, doamna Gabanyi a fost, este un atent, rafinat și calificat observator al vieții literare românești postbelice. Cartea conține, bunăoară, interesante, pătrunzătoare analize ale unor scrieri literare de mare impact ( mă gândesc în principal la Delirul și la Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda) cărora le este evaluată valoarea atât din perspectiva estetică cât și din aceea a curajului, a moralității, a sfidării pragurilor ideologice admise de către autorii lor. În realitate însă, cartea are și meritul de a ne pune la dispoziție captivante și aplicate diagrame ale sinusoidelor politicilor culturale ale regimului comunist, ale alternanțelor, uneori înșelătoare, între liberalizarea reală sau doar simulată și revenirea la dogma cea mai severă și la controlul cazon, polițienesc, pe care comuniștii români au dorit să îl impună asupra literaturii, artei, istoriografiei, mișcării ideilor din România.
Pe lângă sinusoida politicilor culturale, pe lângă decriptare raporturilor dintre cultură și politică, dintre evenimentele politice și înăsprirea sau relaxarea controlului ideologic asupra literaturii și artei, asupra presei, asupra cinematografiei, Ceaușescu și scriitorii- Analize politico- literare în timp real deține calitatea de a evidenția sinusoida unor comportamente individuale, ale unor treceri spectaculoase, dar și dezamăgitoare, dintr-o tabără în alta ale unor scriitori precum Adrian Păunescu (cartea conține câteva foarte bune analize dedicate fenomenului reprezentat de Cenaclul Flacăra condus de poetul în cauză), Nichita Stănescu, D. R. Popescu. Legat de acesta din urmă, aș atrage atenția asupra felului minuțios în care Anneli Ute Gabanyi comentează Conferința Scriitorilor din anul 1981, surprizele legate de alegerea Consiliului, felul în care scriitorii au înfruntat voința de diktat a fruntașilor Partidului Comunist, speranțele puse în alegerea în fruntea breslei a autorului Vânătorii regale, dar și dezamăgirile ce au urmat. Dezamăgiri care – cine știe?- poate că au fost chiar imposibil de evitat în ceea ce au însemnat anii 80, deceniul satanic, cum îl numea Mircea Zaciu în Jurnalul său. Un deceniu al unor mari asalturi împotriva gândirii, asupra ființei și spiritului uman, al unor rezistențe imposibil de negat ca și al unor mari compromisuri.
Țin să mai remarc o importantă însușire a volumului de studii al doamnei Gabanyi. Însușire ce derivă tocmai din refuzul atitudinilor simplificatoare. Am fost obișnuiți cu afirmația în conformitate cu care anii 1965-1971 ar fi fost aceia ai unei neașteptate și ample liberalizări. Că liberalizării i s-ar fi pus capăt brusc, odată cu Tezele din iulie, produs al Plenarei C. C. al PCR dintre 6 - 9 iulie 1971. Că respectivele teze, întărite în plenara din toamna aceluiași an, ar fi fost inspirate de modelul chino-corean ce l-a fascinat pe Nicolae Ceaușescu odată cu vizita sa în Asia din iunie 1971. Anneli Ute Gabanyi nu neagă importanța respectivului moment. Subliniază chiar amprenta revoluției culturale chineze asupra politicilor culturale impuse de Nicolae Ceaușescu după vizita sus-menționată. Dar deslușește primele semne pregătitoare ale întoarcerii foii încă din anul 1968.
1968, cu toată complexitatea lui de fapte, a fost puternic resimțit în România. Generalul De Gaulle se afla în vizită aici când a izbutit revolta de la Paris-Nanterre, prefața celebrului mai francez. A fost o vizită prin care Ceaușescu a marcat un nou succes în politica lui externă, o politică pe care a știut să o capitalizeze foarte dibaci în favoarea propriei sale imagini de conducător atipic, nesupus Moscovei, făcând figură aparte față de ceilalți lideri din țările socialismului real. În 1968, odată cu scoaterea de pe scena publică a lui Alexandru Drăghici și prin reabilitarea interesată a lui Lucrețiu Pătrășcanu, tânărul lider al PCR practic a câștigat lupta pentru putere, asupra căreia s-a concentrat în primii trei ani ai domniei sale. Anii adevăratei liberalizări. -citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro.
