William Tyndale (c. 1494 – c. 1536) a fost savantul biblic și lingvistul care, în 1526, a tradus și publicat Noul Testament în limba engleză. Imediat, pentru el au început necazurile. Cauza majoră? Tyndale a respins punctul de vedere care pe atunci făcea obiectul unui consens de 99,9%, conform căruia Scripturile puteau fi interpretate doar de clerul aprobat. Traducerea sa a permis laicilor să citească, să analizeze și să interpreteze Scriptura în mod independent.

Constantin CrânganuFoto: Hotnews

Însă oricine era găsit în posesia unei traduceri englezești a Bibliei risca pedeapsa cu moartea la acea vreme. Traducerea lui Tyndale a fost văzută ca o amenințare reală la adresa consensului și a conducerii elitei ecleziastice. Bineînțeles că el a profitat de noile „mijloace de comunicare în masă” - mă refer, desigur, la presa tipografică - pentru a-și răspândi traducerea.

În cele din urmă, Tyndale a fost arestat, strangulat, iar trupul său a fost ars pe rug.

Suntem, desigur, foarte recunoscători că, după 500 de ani de progres, savanți eminenți acuzați că sunt eretici (deniers) nu mai sunt strangulați. Sau arși. Cel puțin, pentru moment.

Această introducere prezintă încă un martir al consensului prezent la un moment dat în societățile umane.[1] Existența acestor deniers ilustrează riscurile, uneori mortale, la care se expun acei oameni care preferă să-și folosească propria capacitatea de a aduna informațiile relevante și de a-și face singuri o părere în loc să ingurgiteze răspunsurile sau opiniilor unor experți fără nume și fără chip. A avea o minte funcțională înseamnă, printre altele, să ai încrederea de a aduna, sintetiza și trage concluzii din informațiile pe care le poți accesa singur. Pentru un individ cu o minte funcțională, faptul că majoritatea oamenilor - chiar dacă este vorba de majoritatea covârșitoare a oamenilor inteligenți și informați - cred în ceva nu ar trebui să îi influențeze deloc opinia. Este una dintre cele mai valoroase trăsături pe care le posedăm ca ființe umane.

De ce? Pentru că există numeroase exemple de situații în care oamenii, de-a lungul timpului, au crezut în mod covârșitor - poate chiar unanim - că ceva este adevărat sau valabil, dar s-a dovedit apoi a fi greșit prin confruntarea cu adevărurile dure ale realității. Fără să merg prea departe în trecut (de ex., geocentrismul, existența glaciațiilor ciclice, deriva continentelor etc.), întreb doar atât: Ce s-a întâmplat cu apocalipsa fracturării hidraulice, aceea care urma să otrăvească apele din fântânile țăranilor, să producă cutremure devastatoare, să emane radiații ucigătoare pentru oameni și animale etc., conform consensului formulat de oameni de știință stimulați de un fake documentar, Gasland? Nimic. Deși, în opinia mea, ar fi trebuit să apară suficiente gropi umplute cu cenușă în care falșii profeți să-și îngroape capetele pentru a le spăla de rușine (dacă mai știu ce este aceea).

Faptul că a existat la un moment dat un consens nu a schimbat cu nimic rezultatul a ceea ce Universul a sfârșit prin a livra. Acesta este motivul pentru care sunt de acord cu definiția lui Margaret Thatcher dată „consensului”:

Consens:

Procesul de abandonare a tuturor convingerilor, principiilor, valorilor și politicilor în căutarea a ceva în care nimeni nu crede, dar față de care nimeni nu are obiecții; procesul de evitare a problemelor care trebuie rezolvate, doar pentru că nu se poate ajunge la un acord cu privire la calea de urmat. Ce cauză măreață a fost disputată și câștigată sub stindardul: „Eu sunt de acord cu consensul”?

Ceea ce este corect în știință nu este determinat de consens, ci de experimente și observații. Din punct de vedere istoric, consensurile științifice s-au dovedit adesea a fi greșite (exemplele abundă). Cei mai mari oameni de știință din istorie sunt mari tocmai pentru că au rupt cu consensul. Aserțiunea frecventă că există un consens în spatele ideii că ne amenință un dezastru iminent din cauza schimbării climei nu este modul în care se determină validitatea științei. Un citat din prelegerea lui Michael Crichton, Aliens Cause Global Warming, este edificator chiar și după două decenii de la prezentare, conținând în plus și o listă extinsă de deniers ai consensului științific:

Să fim clari: activitatea științifică nu are nimic de-a face cu consensul. Consensul este treaba politicii. Știința, dimpotrivă, are nevoie doar de un singur investigator care se întâmplă să aibă dreptate, ceea ce înseamnă că acesta are rezultate care pot fi verificate prin raportare la lumea reală. În știință, consensul este irelevant. Ceea ce este relevant sunt rezultatele reproductibile. Cei mai mari oameni de știință din istorie sunt mari tocmai pentru că au rupt cu consensul. Nu există știință de consens. Dacă este consensuală, nu este știință. Dacă este știință, nu este consens. Punct. [s.m.]

Sau, folosind o inspirată expresie a fizicianului Richard Feynman, Aș prefera să am întrebări la care nu se poate răspunde în loc de răspunsuri care nu pot fi puse la îndoială.

În urmărirea consensului climatic

Căutarea și fabricarea consensului climatic a fost un element central al misiunii, procedurilor și comunicărilor de cunoștințe făcute de ONU-IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change). Urmărirea obținerii și popularizării consensului a fost întemeiată pe convingerea că o astfel de atitudine despre schimbarea climei reprezintă o condiție prealabilă pentru o eficientă elaborare de politici aferente. Oamenii de știință „ajungând la un consens” și „vorbind cu o singură voce” fac parte integrantă din proiecția autorității epistemice a științei. Acesta este în special cazul ONU-IPCC, unde autoritatea sa este percepută ca bazându-se pe comunicarea unui consens științific.[2] Și de aici au început problemele.

Niciuna din funcțiile consensului în știință – este o afirmație despre adevăr, asigură nașterea unei noi comunități epistemice, oferă o modalitate pragmatică de a aduce autoritatea cunoștințelor în circulația publică atunci când se profilează luarea unor decizii politice importante – nu a rămas necontestată. Există de mult timp un curent în filosofie care interoghează natura consensului în știință.

De exemplu, Rescher (1993) argumentează împotriva caracterului dezirabil al consensului în știință, susținând necesitatea unei înlocuiri a acestuia cu instituția unor aranjamente pragmatice în care comunitatea va accepta pluralismul cognitiv ca pe o instituție inevitabilă.[3]

Legat de înțelegerea teoretică și practică a consensului științific urmărit de IPCC, Miller (2013) se întreabă în ce condiții ar putea un consens epistemic să fie considerat un „etalon” al cunoașterii. Răspunsul lui sugerează trei condiții care trebuie să fie îndeplinite: calibrarea socială, consistența evidentă a dovezilor și diversitatea socială. Neîndeplinirea acestor condiții subminează pretenția comunității epistemice de a produce un consens legitim.[4]

În aceeași ordine de idei, Stirling (2010) susține că procesul decizional democratic este mai bine servit de pluralismul epistemic decât de căutarea unui consens al cunoașterii. Autorul susține, printre altele, că consilierea pluralistă și condiționată poate contribui... la rezolvarea unor falii polarizate în dezbaterile actuale privind știința în politică.[5]

Din cauza naturii sale fluide și a criticilor vehemente, s-a ajuns chiar la contestarea legitimității consensului științific: Nu știm cu adevărat ce este consensul științific.[6]

Începând din anii ’90, IPCC a decis fatalmente să-și formuleze rapoartele periodice pe baza unei abordări de tipul folosim consensul pentru decidenții politici, care consideră incertitudinile și dezacordurile ca fiind problematice și încearcă să le medieze pentru obținerea unui consens fără deniers. Această strategie recunoaște de fapt că cunoștințele disponibile nu sunt concludente și atunci folosește consensul ca un indicator al adevărului. „Consensul pentru decidenții politici” reflectă o viziune specifică asupra modului în care politica abordează incertitudinile științifice (Judith Curry, 2023, comun. pers.).

Consensul climatic, pe scurt: ce știm, ce nu știm, ce nu putem ști

Chiar și cei care nu sunt experți climatici au tot au auzit, cam de pe timpul lui Barack Obama, că 97% dintre experții climatologi cred în încălzirea globală antropogenă. De fapt, ei, și restul lumii științifice, sunt de acord că:

• Temperaturile la suprafața uscatului și oceanelor au crescut din 188o
• Omenirea adaugă dioxid de carbon în atmosferă, în principal prin arderea combustiilor fosili și producerea de ciment
• Dioxidul de carbon și alte gaze cu efect de seră produc un efect de încălzire a planetei

Dar există și un dezacord cu privire la aspectele cele mai importante (Judith Curry, 2023, comun. pers):

• Cât de mult din încălzirea recentă a fost cauzată de oameni
• Cât de mult se va încălzi planeta în secolul al XXI-lea
• Dacă încălzirea actuală este periculoasă, catastrofică, apocaliptică, a cincea extincție a vieții pe pământ etc.
• Cum ar trebui să răspundem la această încălzire pentru a crește bunăstarea umană

Răspunsurile la primele două puncte sunt din domeniul simulărilor climatice (despre care am publicat multe articole și capitole de cărți) și al judecăților de valoare ale experților pentru a evalua „cât de mult” a fost și va fi în viitor încălzirea antropogenă. Punctul al treilea, despre caracterul „periculos”, „catastrofic” etc., este o problemă de valori societale, în care știința are prea puțin de spus. Ultimul punct, care leagă creșterea bunăstării umane de eliminarea sau reducerea drastică a emisiilor de CO₂ este o problemă de economie și tehnologie, la care trebuie adăugată importanța relativă a variabilității climatice naturale față de încălzirea globală produsă de oameni de-a lungul secolului al XXI-lea.

Problema variabilității climatice naturale este o piesă majoră de dezacord între experții climatologi. Pentru că există date istorice puține și inadecvate, în special în cazul oceanelor. De asemenea, dezacorduri semnificative există și cu privire la valorile epistemice ale diferitelor clase de dovezi, precum modelările climatice globale sau a reconstrucțiilor paleoclimatice.[7] Modul de evaluare și corelare a datelor (paleo)climatice se constituie adesea ca motiv de dezacord. La fel, dezacorduri intervin și din cauza faptului că unele procese climatice (activitatea și efectul norilor, de exemplu) sunt insuficient cunoscute sau chiar complet necunoscute.

Patriarhul geologilor americani, Thomas Chamberlin, într-un eseu din 1897, a deplâns instinctul uman de a se focaliza pe o teorie favorită în explicarea unor observații științifice. Ca remediu, Chamberlin a susținut cercetarea bazată pe investigarea unor ipoteze multiple: o explicație adecvată implică adesea coordonarea mai multor cauze. Dar climatologia actuală a făcut o obsesie pentru emisiile de CO2, văzute ca butonul magic al schimbării climei, pe care, odată ce l-am răsucit către valoarea zero, minunile vor apărea peste noi.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro