România a contractat, la începutul acestui an, un împrumut în dolari de pe piața internațională de capital cu o dobândă de 7,67%. Costul emisiunii este mai mare decât cel obținut de Ungaria, pentru împrumut similar cu doar o zi înainte. În termeni simpli, asta ar însemna că, în ochii investitorilor, țara vecină apare ca fiind mai puțin riscantă, chiar dacă diferența de dobândă nu este foarte mare. Oare de ce?
Poza de moment a indicatorilor macro nu arată deloc mai bine pentru unguri. Dacă în termenii de deficit bugetar suntem apropiați, datoria publică a Ungariei este mai mare, inflația și dobânzile de pe piața internă sunt superioare. Mai mult, PNRR-ul Ungariei este de 5 ori mai mic decât cel al României (bine, aici vorbim de o absorbție potențială, dar plasa de siguranță diferă categoric în favoarea țării noastre).
Nu în ultimul rând, este de notorietate poziția de oaie neagră a Guvernului de la Budapesta în UE, nu doar ca urmare a măsurilor iliberale sau antipiață, ci și în ce privește politica externă protectivă la adresa agresorului de la est. Să mai amintim și scandalul foarte recent al potențialei pierderi masive de fonduri europene pe motiv de corupție? Dacă toate datele momentului, dar și previziunile pe termen scurt și mediu în ce privește creșterea economiei, ne favorizează prin comparație, atunci explicația trebuie căutată în trecut.
Avem un istoric prost în statisticile agențiilor de rating în ultimii (mulți) ani.
Așa cum arătam într-o opinie precedentă, politicile economice sunt prea mult ghidate de ciclul electoral, ca să nu zicem în proporție de 90 la sută. Această caracteristică păcătoasă de tip avântul-prăbușirea, incapacitatea de a păstra echilibrele macroeconomice fundamentale sau corecția lor brutală, de regulă doar sub auspiciile unor acorduri de împrumut instituționale, este adânc întipărită. La noi, creșterea economică, mult superioară mediei Uniunii Europene, nu se soldează aproape niciodată cu câștiguri la nivelul important pentru agențiile de rating/investitori.
Aici vorbim de deficite, de datoria publică, adică fix motivele pentru care trebuie să ne-mprumutăm și, iată, o facem în condiții defavorabile cu dobânzi specifice categoriei junk, chiar dacă nu suntem acolo.
Politicile fiscale și de venituri au vizat și încă vizează consumul și protecția socială în proporție covârșitoare, iar asta a condus și la creștere economică, dar cum ar fi fost dacă această creștere ar fi fost însoțită și de scăderea datoriei publice, de exemplu? Cu siguranță, s ar fi observat și în ratingul de țară, care n-ar fi băltit pe marginea prăpastiei.
Ce ne diferențiază de Ungaria de exemplu, dar și de alte țări din regiune cu care ne putem compara?
Istoria deficitelor și, în primul rând a deficitului de cont curent. Aceste state, cărora le dăm metaforic cu tifla ca și altora mult mai dezvoltate ( de câte ori ați auzit în ultimii ani cum am ajuns în topul creșterii economice europene trimestrial sau anual) au avut înțelepciunea sî nu-și deterioreze fatal deficitele, cele care contează covârșitor în relația dintre creditor și debitor și care determină nivelul dobânzii.
Bref, în vreme ce noi ne aflăm de ani de zile în topul UE al deficitului de cont curent ca raport în PIB , ani la rând pe poziție fruntașă, Ungaria înregistra chiar excedent, iar toate celelalte, chiar toate, își reduceau deficitele noi am ieșit în evidență prin umflarea lor. Crede cineva că o astfel de traiectorie poate fi ignorată pentru că la un moment dat, tabloul arată mai acceptabil?
Vulnerabilitatea majoră din punct de vedere al stabilității financiare a României stă în deficitul contului curent al balanței de plăți, mai exact în ritmul constant mereu mai rapid de creștere al importurilor, față de cel al exporturilor. Acest fapt este o consecință matematică a politicilor fiscale și de venituri care au favorizat consumul în dauna investițiilor publice, fără ca economia internă să poată satisface cererea stimulată excesiv și de multe ori inutil. Ai nevoie de bunuri și servicii pe care nu le deții în suficientă măsură și le imporți. E banal.
Problema e că această nepăsare privind calitatea creșterii economice este sinucigașă. Astăzi România se confruntă cu deficite gemene, deficit bugetar excesiv și de cont curent, care se stimulează reciproc într-o spirală periculoasă. Mai mult decât atât, dacă înainte de izbucnirea conflictului din Ucraina, din cauza dobânzilor scăzute și a deflației creșterea importurilor era ”beningnă”, astăzi modelul păcătos al creșterii pe consum ne face să importăm inflație din exterior. Care vine peste inflația noastră ,ca să ne păstrăm mândria națională.
Deficitul contului curent deci. Aici este problema pe care nu o putem ascunde nici de ochii creditorilor, nici de cel al analiștilor agențiilor de rating și degeaba le arătăm noi, ceas de ceas și secundă de secundă, creșterea economică și minunatele perspective. Ai deficit sărit de pe fix, fără să-l corectezi, dobânda rămâne mare, ratingul prost, credibilitatea scăzută.
Cum facem să ieșim din Biroul de credit, cu ghilimele de rigoare, al agențiilor de rating?
Scăderea inflației care va surveni, rezervele valutare de la BNR, care au crescut impresionant cu peste 14%, cele 30 de miliarde de la Uniunea Europeană nu vor impresiona, cred eu, agențiile de rating. Nici datoria publică doar relativ scăzută ca raport în PIB, care în loc să fie păstrată a fost și este din păcate văzută de politicieni ca o oportunitate de a continua să se imprumute pentru a promite creșteri de pensii și salarii.
Această falsă percepție cum că datoria e mica, creșterea economică e mare a și condus dealtfel la pierderea tuturor criteriilor Maastricht. Deficitul de cont curent trebuie redus, iar aceasta să fie evoluție clară, programată și vizibilă, nu doar un accident statistic. Alminteri, ce nu corectează statul o să corecteze piața, iar durerile pricinuite vor fi mult mai mari decât frustrarea că state ca Ungaria sunt mai bine văzute în ochii creditorilor și al nenorocitelor de agenții de rating.
Dacă deficitul de cont curent și creșterea lui sunt determinate de incapacitatea economiei de a satisface cererea internă și, este evident că așa stau lucrurile, atunci este necesară o ajustare în consecință. În primul rând, trebuie ca bugetul de stat și politica fiscală și de venituri să nu mai stimuleze importul. Lucru foarte dificil de obținut câtă vreme structura cheltuielilor este dominate în proporție de 95% de salarii și pensii, iar cea a veniturilor tarată de zeci de excepții cu caracter electoral.
Acestea din urmă trebuie eliminate, indexările să se păstrez sub rata inflației și, în general, este necesar ca politica fiscal să aibă o conduită ca și cum am fi sub un acord Stand-by cu Fondul Monetar Internațional, dacă chiar vrem să-l evităm. Trebuie stimulate exporturile.
Cele 30 de miliarde de euro din PNRR sunt un cuib de barză făcut cadou de COVID. UE ne dă, dar nu ne bagă și-n traistă. Nu în ultimul rând, iar ăsta e cel mai greu lucru, trebuie schimbată dezbaterea internă, văicăreală continuă, axată pe iluzia că statul are și dă de la el, nu că redistribuie, e necesară educația financiară măcar la nivel de bază. Și-atunci o să ne-mprumutăm mai ieftin ca Ungaria șamd. Garantat.
N.Red. Daniel Oanță este expert în cadrul Băncii Naționale a României. Opinia lui nu reprezintă poziția oficială instituțiilor cu care e asociat
0
2
