Pe 23 iulie 2022 am fost la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad și am asistat la cuvântarea premierului ungar, Viktor Orbán. Eram la câțiva metri de ridicarea de către Mihai Tîrnoveanu (fondatorul publicaţiei şi asociaţiei „Calea Neamului”) și apropiații săi a unui banner cu mesajul: „Ceva este etern: Transilvania, pământ românesc”. Din mulțimea care-l asculta pe Orbán s-a ridicat un „Uuuu!” colectiv. Amintirea celor întâmplate a dănuit câteva secunde. Polițiștii i-au invitat pe protestatari să părăsească locul și incidentul s-a stins.
Aveam să citesc ulterior în adevărul.ro și în alte ziare că „Maghiarii care ascultau discursul premierului Ungariei Viktor Orbán ... au fost la un pas să-i linşeze pe cei care au afişat bannerul”. Eram la câțiva pași de cele întâmplate. Intenția linșajului? Pură fantezie antimaghiară.
Cum a ratat Viktor Orbán întâlnirea cu istoria
Viktor Orbán va rămâne în istoria politică a Continentului prin atitudinea față de catastrofa din Ucraina. Războiul derclanșat de Vladimir Putin atacă la rădăcină ordinea internațională –începând cu ordinea în Europa. Instabilitatea produsă a năruit peste noapte eforturile făcute timp de decenii, după Al Doilea Război Mondial, de a clădi o lume predictibilă. Peste „ordine” și „instabilitate” se află teribila suferință umană produsă de invazia rusească: crime de război, crime împotriva umanității, genocid (un excepțional raport elaborat de peste 35 de experți, aici), manifestări de cruzime care amintesc de ISIS: violarea copiilor în fața părinților, castrarea prizonierilor sau executarea lor colectivă.
Cum tratează Viktor Orbán cataclismul generat de Rusia? Occidentul ar fi refuzat să negocieze cu Rusia, care-și apără acum securitatea, ajutorul dat lui Zelenski nu face decât să prelungească războiul, presupoziția că Ucraina poate câștiga împotriva Rusiei cu antrenament de la anglo-saxoni și cu arme NATO arată „ca o roată spartă”. Sarcina UE ar fi să stea între Rusia și Ucraina, nu alături de ucraineni. Concluzia: „acesta nu este războiul nostru”.
Poziția exprimată de Viktor Orbán la Tușnad este coerentă cu tot ce a spus el anterior, inclusiv cu refuzul lui de a condamna Rusia pentru masacrele de la Bucea (posibilă „manipulare în masă”). Lipsa de empatie a lui Orbán față de tragedia ucraineană șochează. Doar că insensibilitatea liderului Fidesz este și irațională. Cucerirea Ucrainei de Rusia ar fi o tragedie pentru cei peste 150.000 de maghiari din Ucraina, ajunși să trăiască într-o dictatură sufocantă. Foarte probabil, politica de etnocid dusă astăzi față de ucraineni în zonele ocupate de ruși, generalizată după cucerire, se va aplica și celorlalte naționalități. Sigur se va aplica polonezilor și românilor, dar mă îndoiesc că Putin va răsplăti amicalitățile lui Orbán în ce-l privește exceptând de la politica lui etnocidară pe maghiari. Orbán și alți lideri maghiari se plâng de limitarea educației maghiare în Ucraina, hotărâtă în contextul ingrat din 2015, prin care trecea statul ucrainean. Nu se întreabă, oare, cum va arăta această reducere de drepturi comparativ cu de-maghiarizarea forțată, rapidă, fără nicio șansă de a-i rezista?
Nu doar că apelul lui Orbán de a nu fi susținută Ucraina (căci „nu este războiul nostru”) reprezintă o trădare a maghiarilor ucraineni. Această politică delegitimează mai larg politica statului ungar de susținere a drepturilor tuturor comunităților maghiare din afara granițelor. Dacă solidaritatea cu alte națiuni – în acest caz, cu cea ucraineană – este refuzată în numele egoismului etnic, deci legitimându-l ca și criteriu suprem, nu există niciun argument de a contesta egoismul etnic al majorităților. Drepturile minorităților rezultă din recunoașterea faptului că „umanul” în generalitatea sa este superior etic identității naționale. „Doar drepturile maghiarilor mă interesează”, afirmă Orbán, permițând majorităților ucrainene, române, sârbe, slovace să-și legitimeze antimaghiarismul prin primatul interesului național propriu.
Această politică pereclitează pe termen lung situația maghiarilor din jurul Ungariei, iar Viktor Orbán o mai vulnerabilizează o dată prin felul în care se raportează față de Uniunea Europeană și față de Statele Unite. La Tușnad, liderul de la Budapesta a repetat ceea ce a gândit și a spus cu privire la Occident în mai toate manifestările lui precedente. Occidentul ar fi dominat de sentimente negative, jumătate din țările Vechiului Continent nu mai sunt națiuni, ci un conglomerat de popoare, Europa nu poate deveni un jucător politic mondial întrucât nu-și poate menține ordinea în propria casă.
Pentru Orbán, Uniunea Europeană și NATO sunt „ei”, premierul ungar parând să acorde aceeași importanță acordurilor cu Rusia și cu China, cât și aranjamentelor cu aliații. Adresarea plină de observații critice, împunsături și ironii față de UE și NATO face loc unui limbaj respectuos când se referă la cele două țări autoritare.
Vom găsi oricând exemple despre ce nu merge bine la Bruxelles. Ca și democrația în sine, Uniunea o fi rea, dar este cu mult mai bună decât absența ei. Acest adevăr este evident în cazul țărilor mai mici, cu un deficit de putere internațională. Dacă Marea Britanie și-a permis Brexit-ul, dacă probabil Franța ar trăi mulțumitor și în afara blocului, pentru Ungaria, ruperea de UE ar dinamita cel mai evident succes politic, de anvergură, și da, istoric, al liderului Fidesz: transformarea națiunii culturale maghiare (vezi Rezoluția PACE privind conceptul: aici) dintr-o idee, dintr-o aspirație, într-o realitate practică. Acordarea dublei cetățenii unor sute de mii de maghiari din afara granițelor și fidelizarea lor față de Budapesta, stabilirea unor legături între maghiarii de o parte și de alta a granițelor astfel încât acestea, practic, nu mai există, nu ar fi posibilă în afara UE.[1] Să ne imaginăm că mâine Ungaria și România nu ar mai aparține aceluiași „spațiu comun al liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor”. Maghiarii transilvăneni ar descoperi poimâine ce înseamnă frustrarea majorității care „nu a putut face ce a vrut să facă, acasă, din cauza Bruxelles-ului”: adio dubla cetățenie, adio investiții în grădinițele și cluburile maghiare, vize cu țârâita și o mulțime de cetățeni din Ungaria declarați persona non grata.[2] O temă permanentă a discursului lui Orbán este faptul că Bruxelles îi cere să respecte reguli privitoare la statul de drept. Pe o astfel de logică, ar fi de întrebat pe ce bază ar cere Budapesta, Bucureștiului sau Bratislavei să respecte mâine reguli cu privire la protecția minorităților.
Anul 2022 a oferit oamenilor politici din lumea întreagă ocazia de a fi la înălțimea marii încercări la care au fost supuși de către regimul criminal al lui Vladimir Putin. Este un an unic când emoția morală în fața atacului la libertate și umanitate a devenit ethosul politic major al unei părți a comunității internaționale. Este anul când UE și NATO și-au regăsit identitatea ca solidaritate de conștiință fondată pe o etică și o rațiune comune. Viktor Orbán a înotat împotriva acestui curent. Cred că a ratat să fie de partea cea bună a istoriei. Foarte problematic este faptul că succesul lui intern și în comunitățile maghiarilor din afara granițelor a creat o problemă de identitate pentru maghiarime în totalitatea ei. Cred că maghiarimea va fi asociată din ce în ce mai puțin cu Revoluția din anul 1956, și din ce în ce mai mult cu conivențele cu Putin din anul 2022. Regret.
Reacțiile: „discursuri pur naziste”, „doar Adolf Hitler și Benito Mussolini vorbeau despre mixtul de rase” etc. Ipocrizie cât cuprinde
Ideile discursului lui Viktor Orbán sunt transformate în politici care sabotează NATO (vezi atitudinea față războiul din Ucraina) și care afectează, concret, unitatea europeană. Deși discursuri precum cel de la Tușnad ar fi o bună ocazie de a valoriza dialogul, inclusiv unul de confruntare, asupra marilor teme europene și euroatlantice, dezbaterilor de interes major le-a luat locul vacarmul de acuze stigmatizatoare privind nazismul și rasismul liderului Fidesz. Doar că:
„trăim într-o perioadă de isterie privind cuvintele și simbolurile și inabilitate în a înțelege contextul în care cuvintele și simbolurile sunt utilizate.”
Am citat acest comentariu al lui Wendy Kaminer ori de câte ori mi s-a oferit ocazia, atât de bine îmi pare a descrie atmosfera acestor ultime decenii. El se aplică perfect și turbionului stârnit de câteva enunțuri ale premierului ungar la Tușnad. Sigur, manifestările naziste și rasiste ale unui lider politic sunt un subiect grav. Tocmai pentru că nazismul și rasismul sunt fenomene „grave”, devine obligatorie folosirea acestor etichete cu discernământ. Cultura cunoașterii presupune diferențierea dintre conotat și denotat, stabilirea contextelor unei spuneri, punerea ei în perspectiva precedentelor. Progresul cunoașterii este un progres al distincțiilor, al nuanțelor, nu al aglutinărilor - eventual stigmatizatoare.
În domeniul social, politic, în chestiunile de etică, un test fundamental este respectarea proporțiilor. Dacă discursul lui Orbán de la Tușnad a fost unul nazist, cum s-ar numi oare declarația din 2018 a premierului Mihai Tudose, „dacă steagul secuiesc va flutura în vânt, toţi cei responsabili de acolo vor flutura lângă steag”? CNCD a hotărât să sancționeze premierul, pentru această susținere, cu un avertisment. A considerat amenințarea cu spânzurarea autonomiștilor, se vede, mai puțin gravă decât compararea coafurii Vioricăi Dăncilă cu un pavian cu mantie, pentru care ziaristul Cristian Tudor Popescu a fost amendat cu 1000 de lei. Ministerul Afacerilor Externe român, indignat acum cu privire la intoleranța discursului lui Orbán, ținea atunci să apere ieșirea lui Tudose susținând: „Declarațiile făcute de prim-ministrul României atrag atenția asupra responsabilității pe care o au autoritățile centrale și locale din țara noastră pentru asigurarea respectării legii, fără a avea valențe etnice, anti-maghiare și punctează, în primul rând, necesitatea respectării ordinii constituționale și de drept din România, stat unitar, suveran și indivizibil”.
Sunt convins că declarația lui Mihai Tudose din 2018, desigur antimaghiară, a fost o ieșire neinspirată. În niciun caz, pentru ea, premierul român nu este de comparat cu un Himmler care în loc de folosirea gazului Zyklon-B ar prefera spânzurătorile. Dacă însă păstrăm logica acuzațiilor despre nazismul cuvântării lui Orbán din 2022, cam în acești termeni ar fi de vorbit: Tudose egal Himmler.
Un demnitar român avea să acopere discursul lui Orbán cu un torent de etichete: desprins din ideologiile rasiale care au făcut milioane de victime în secolul XX, instigator la un experiment social de factură eugenică, cu accente xenofobe, homofobe și antisemite. Să fie aceste calificative expresia unei înalte exigențe morale? Iată ce afirmă în oglindă demnitarul: „România este un model de comuniune interetnică și de multiculturalism”.
Este formula repetată în exces de toți antiminoritarii din România, începând cu anii 1990, cu privire la problemele interetnice din țară. Orice cercetător onest al relațiilor româno-maghiare vede în această formulă un act falsificator și deci, profund ipocrit. Curgerea manifestărilor antimaghiare tocmai sub nasul evenimentului de la Tușnad le face chiar caraghioase: meciul internațional din 21 iulie a.c. al lui Sepsi (echipă cu rezultate spectaculoase care primește bani pentru infrastructură de la guvernul ungar) nu a fost transmis la TV de niciun post din România; pe 23 iulie, Federația Română de Fotbal a anunțat că nu permite organizarea partidei Ținutul Secuiesc U18 - Ungaria U18, partidă care ar fi trebuit să inaugureze noul stadion din Miercurea Ciuc.
Sunt declarațiile lui Orbán rasiste?[3] Enunțul „nu vrem să devenim o rasă mixtă” pe care liderul Fidesz îl repetă de câteva ori face parte din arsenalul rasismului. Dacă însă respectăm rigoarea, avem de adăugat că antagonismul, apelul la separare devin rasiste doar atunci când ele provin din sentimentul superiorității rasei de care aparții.[4]
Care este „problema lui Orbán” în tema mixtării se află la lumina zilei, inclusiv în discursul din 23 iulie a.c. Iată: „Este important să înțelegem că și alte civilizații – chinezii, indienii, să spunem lumea ortodoxă și chiar islamul – au trecut și ele printr-un proces de modernizare. Și vedem că civilizațiile rivale au adoptat tehnologia occidentală și au stăpânit sistemul financiar occidental, dar nu au adoptat valorile occidentale – și nu au absolut nicio intenție să le adopte (subl.m.)”. Sunt afirmații care urmează politica mai generală a lui Orbán de respingere a imigrării persoanelor „cu alte valori”, în special, ale celor din „civilizația islamică, care se îndreaptă constant spre Europa”. „Problema lui Orbán” este imigrația, nu rasa. Se află în aceste zile la Dallas pentru a-i susține pe republicani în ideile lor despre presiunea migrației asupra graniței din Sud a SUA, nu cu privire la temele rasiale.[5]
Putem fi în dezacord, ori nu, cu această opțiune politică. Aș nota totuși că spre deosebire de alte gânduri ale premierului ungar enunțate la Tușnad (ajutorul datorat Ucrainei, atitudinea față de Uniunea Europeană, genul) tema pe care o ridică nu are nimic artificial. Imigrarea în Europa a comunităților musulmane a schimbat profund viața suedezilor, danezilor, olandezilor, britanicilor, francezilor ș.a.m.d. Sunt teoreticieni ai democrației care critică cu argumentele disciplinei în care au excelat, politica „porților deschise” - între ei, printre cei mai cunoscuți, Giovanni Sartori, autorul volumului Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism (Humanitas, 2010 - vezi o analiză contextuală, aici). Există un curent academic care pledează pentru recunoașterea unui drept cultural al grupurilor majoritare. Teoreticienii lui susțin că, în anumite circumstanțe, majoritățile au interesul legitim în a-și proteja „drepturile culturale”. Ei oferă justificări liberale (nu conservatoare) pentru apărarea culturii majoritare în contextul imigrației (vezi un volum aclamat, semnat de Liav Orgad, The Cultural Defense of Nations: A Liberal Theory of Majority Rights, Oxford University Press, 2015).
