„40 Actul etic este mult mai riscat decît actul utilitar, pentru că prin el putem primejdui universalul.”
Frumos spus, însă numai d.p.d.v. mental (de nu cumva doar estetic) și orator-discursiv poate fi amenințat universalul de către actul etic. Căci ființial vorbind, nu poate. În schimb actul utilitar („pur”) nu cumva anulează universalul de-a dreptul, de vreme ce, în atotmărginirea lui, îl nesocotește, știrbește? Reminder: în teza-glosă 28 spusese despre rău mult mai veridicul/verosimilul fapt că reprezintă „încercarea particularului de a i se substitui universalului, a finitului de a deveni etern”.
„41 Singurul lucru comun faptelor etice este forma nu conținutul lor. Comun și definitoriu.”
Lucru valabil și pentru mulți alți termeni. Totuși, măcar cu ocazia asta s-ar fi putut insinua cuvântul estetic. Căci între „formă” și „frumusețe” constant poate fi câmpul comun, ubicuie complicitățile, atingerile. Oricât de dramatic, trist sau îngrozitor ar putea fi drumul ori eșafodajul (cu final „fericit”) al vreunui act etic, catarsa finală tot aduce măcar un final nu doar „bun” ci și mai mult sau mai puțin evident estetic, elegant, grațios.
„42 Prin dezinteresat trebuie să înțelegem înălțat deasupra autoapetenței particularului și interesat de universal.”
Excelent – nu doar kantian ca mai peste tot, ci chiar noician zis!
„43 Datoriile față de persoane decurg din datoriile față de lege.”
Aici suntem în empirism, în socialul profan. Căci datoriile etice (personale sau ba) depășesc orice lege. În rest, detașarea de semeni înseamnă cu totul altceva pentru înțeleptul realizat, neavând nimic în comun cu mizantropia insului meschin („nu datorez nimănui nimic”, „nu-mi pasă ce zic alții”), cel indiferent față de semeni și-n constantă fentă cu legea, pe motiv de individualism mizantrop, egofil, antietic.
„44 Etica represivă este o falsă etică și e de natură utilitară: ea substituie principiului etic interesul propriu unei ordini date erijat în fals universal (aici exigența de fericire este un act polemic justificat și poate fi tradusă în termeni etici), iar pe de altă parte îi cere individului o autotranscendere amăgitoare care se înfundă în particular; numai că actul etic începe acolo unde sfîrșește manipularea, care nu este decît o formă de determinare utilitară (interes de grup). În acest sens nici nu există morală represivă, căci actul etic transcnde orice represiune și începe acolo unde începe libertatea.”
Debitat bulversant, într-un singur expir, avem aici concentratul unui întreg capitol de carte. Merită recitiri. Până una alta, Etica sau Legea Morală nu reprezintă bun comun, etica represivă (proprie juridicului) fiind singura pe care-o pot pricepe și accesa, activa/dezactiva, masele. Petru Creția vorbește (și aici) despre actul etic ca Act Etic, cognoscibil doar celor care avansează dincolo de legile/normele/cutumele omenești, deținând deja o Libertate (de spirit) neștiută de multă lume. Totuși, iată că, în fine, printre termenii metafizici tari se insertează și utila discriminare (de tip) etic autentic, etic fals, falsul etic.
„45 Nouăzeci la sută din instituțiile existente acum în lume sînt instituții de control și arbitraj și se întemeiază pe neîncrederea dintre oameni, adică pe preponderența statistică a tendințelor orb utilitare.”
Foarte corect (indiferent de epocă/sistem, așadar și foarte actual)!
„46 Dreptatea poate fi un act utilitar de arbitraj între voințe orientate utilitar (renunțarea la un bine particular pentru un mai bine particular). În plan etic, dreptatea este subordonarea liberă la legea etică a tuturor voințelor și nu este decît o altă definiție a moralității.”
Nu e cumva arbitrajul între utilitarisme o definire minoră, elementară a dreptății? În vreme ce în etică, unde dreptatea trebuie că înseamnă și face cu totul altceva, se avansează cu TOTUL alte definiții.
„47 Legile binelui utilitar și legea morală prescriu uneori aceleași acte, dar nu facultatea ci orientarea lor este decisivă.”
Dacă nu „facultatea” ci orientarea e decisivă, atunci aceleași fapte/acte pot aparține, traversa sau pendula între utilitar și moral, ca pe unul și-același tărâm. În altă ordine de idei, e de reținut și că fără actualizare/factualizare/reificare „orientarea” poate rămâne doar ideal, aspirație, literatură, filosofie. O fi fiind Ființă și fără ființare, dar dacă aceasta din urmă n-ar fi (măcar și numai acolo unde nu este), nici conștiința că Ființa există n-ar fi. Așa anulându-se chiar sensul (uman al perceperii/conceperii) Ființei, „facultatea” sa de-a fi postulată, confirmată, achiesată.
„48 Fericirea se poate obține chiar ignorînd legea etică sau violînd-o.” Citeste mai departe pe Contributors.ro
