În urmă cu doi ani am petrecut Paștele în case timorați sub amenințarea epidemiei.
Un an mai târziu, la fel de timorați, am descoperit însă cât de ușor se poate pierde gustul de a celebra împreună și că a merge la biserică e, până la urmă, un mare har.
Anul acesta, nu numai că n-am fost ușurați de povara temerilor pentru siguranță, dar am făcut cunoștință cu o nouă dramă: războiul. Acest flagel, care a cutremurat liniștea și rostul neamului omenesc, ne-a împărțit și mai mult pe tabere, rupând vraja care, în aparență, făcea ca lumea noastră să funcționeze rezonabil.
Dez-amăgirea – cuvântul în sine o confirmă – este de fapt o trezire bruscă din iluzie. Cu mulți ani în urmă, am cunoscut la Roma un preot, care mi-a povestit un episod ce-l marcase profund în copilărie. Crescuse în suburbia orașului, nu departe de locurile unde, în 1963, se pregătiseră în aer liber cadrele celebrului film istoric „Cleopatra”. Într-o bună zi, când pe platouri nu se mai afla nimeni, el și colegii săi de joacă au intrat în perimetrul unde fusese reconstituită Roma antică. Fascinați, copiii s-au lăsat cuceriți de arhitectura grandioaselor decoruri. Totul era perfect. Intrând pe ușile acelor fațade monumentale care străjuiau via triumphalis, unde se filmase sosirea în forul roman a reginei Egiptului (memorabil interpretată de Elizabeth Taylor), copiii au fost șocați de ceea ce au descoperit. Monumentele Romei imperiale erau de fapt niște platforme de fațadă, proptite din spate cu bârne pentru a imita fără greș realitatea. Îndărătul acestei butaforii nu se găsea decât câmpul gol din afara orașului contemporan, cu resturile și mizeria lui suburbană. La fel ca în studiourile cinematografice, multe situații pe care le întâlnim, deși par să ofere așteptărilor noastre senzația de adevăr, își dau arama pe față, mai devreme sau mai târziu. Când, în schimb, lucrurile nu-și mai pot adeveri valoarea, fiindcă își pierd înveșmântarea amăgitoare, ar trebui să ne bucure regăsirea lucidității.
Nu este simplu! Paștele nu are parte de feeria Crăciunului, ci de brutalitatea suferinței. Misiunea lui Isus a luat sfârșit în aparență pentru toată lumea printr-o înfrângere evidentă. Deși l-au văzut tămăduind bolnavii sau înviindu-i pe cei morți – trei dintre ucenici au asistat chiar la schimbarea lui la față –, deși fuseseră preveniți despre soarta crudă care îl aștepta la Ierusalim, apostolii dezamăgiți nu l-au putut privi în ochi pe Isus în ceasurile pătimirii sale. N-au fost la înălțime nici atunci când femeile mironosițe tulburate le-au adus vestea învierii. Au preferat să rămână concentrați pe durerea și pe temerile lor, mult mai pătrunzătoare în simțire decât anunțul incredibil al victoriei lui Dumnezeu.
De la primii săi pași în lume, comunitatea creștină a pornit însă de la asumarea tainei morții lui Isus și de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Învierea era o victorie, evident neobișnuită, dar pe care credincioșii învățaseră s-o mediteze și s-o celebreze în viața lor plină de nepotriviri și ambiguități. Indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social. Și astfel, temeiul civilizației creștine a putut deveni forța de a trece peste aparențe și peste puterea răvășitoare a Răului. Cu toate persecuțiile care au urmat, credința în învierea lui Isus s-a înfiripat public încet, dar sigur, împotriva oricăror previziuni lumești. „Oricine vrea să-și salveze viața trebuie să și-o piardă. Oricine își pierde viața o va găsi” – le spusese Isus ucenicilor pe când era cu ei. Tocmai de aceea, generații la rând, asemănarea cu Isus l-a ajutat pe creștin să înțeleagă că înfrângerile sau suferințele – greu de situat când sosesc – pot să deschidă sufletul spre o perspectivă nebănuită asupra vieții.
Faptul că experiența credinței este o virtute a încercării se poate observa deja în episodul din Evanghelie în care Hristos liniștește furtuna. Obosit după o zi grea, El ațipise în barca unde se afla împreună cu apostolii. S-a pornit vreme rea, iar aceștia au început să se dea de ceasul morții, îngroziți de vântul puternic și de valurile care amenințau să le înghită ambarcațiunea. Răvășiți de frică, mirați că Isus continua să doarmă, ucenicii l-au trezit, întrebându-l dacă îi pasă de soarta lor. El nu a întârziat să se mire de lipsa lor de credință dar, poruncind valurilor și vântului să se liniștească, a ridicat astfel o parte a vălului așezat peste legătura dintre Dumnezeu și om. În mod cert Paștele ne readuce în prezența unui univers al contrastelor: realitate-aparență, tulburare-seninătate, înfrângere-succes, valoarea răscumpărătoare a suferinței, realitatea complexă a victoriei, imposibilul calcul al sacrificiului și devotamentului! Revăzând felul de a muri al lui Isus Hristos, creștinii puteau să observe într-adevăr ceva sigur: nimănui nu-i este la îndemână „riscul” de a naufragia cu seninătate. Deși mulți rămân cu impresia că a crede în Dumnezeu înseamnă să ai parte de răspunsuri la toate întrebările, nu este deloc așa.
Am asistat în aceste săptămâni la manifestarea unei incredibile afecțiuni față de patrie într-o țară vecină. Am descoperit că mai există oameni dispuși să-și „apere nevoile și neamul” fără emfaze patriotarde sau dezgustătoare retorici de partid. Oameni motivați îndeajuns de bunul simț, ca să nu capituleze în fața ultimelor haimanale ale unui lumi pe care o credeam apusă. Cum ar fi fost posibil oare să cedezi în fața viitorului copiilor tăi, să fugi de suferință ca să devii complice la Rău? Dar secolul trecut ne-a demonstrat deja că o mie de oameni înarmați nu pot niciodată jefui un sărman care știe că viața nu se termină cu moartea trupului său. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
