“Personal, cred că în fiecare dintre noi stă ascuns un clovn, fiecare om este un clovn fără să știe în primii ani de viață și întâlnirea cu clovnul care pășește în luminile arenei poate să fie una specială, iar pentru un artist cu siguranță este o întâlnire cu sine însuși”.
Fraza de mai sus, desprinsă de undeva, dintr-o pagină a cărții Actorul, bufonul, clovnul purtând semnătura marelui actor Mihai Mălaimare (Editura RAO, București, 2021) mi se pare că este doar una dintre cele ce explică de ce, la un moment dat, cineva, un artist cu o carte de vizită consolidată în calitate de actor al Naționalului bucureștean, acolo unde deja jucase roluri serioase, în spectacole precum Richard III, A XII a noapte, Destine, Romulus cel Mare, Fata din Andros, pare să lase baltă totul și în 1990, un an și tulbure, dar și în care mulți am trăit cu speranța sau, mai corect spus, cu iluzia, că totul ar fi posibil decide să înființeze un nou teatru care să se cheme simplu, Masca. Sigur, oarecare semne că Mihai Mălaimare visa să dobândească libertatea de a cerceta valențele de expresivitate ale unui fel de teatru ieșit cumva de sub tirania verbului au existat și mai devreme. Am în vedere când spun asta o pantomimă de la Gala tinerilor actori de la Costinești , pantomimă ce avea să însemne mai târziu canavaua spectacolului Actorul jucat la TNB, șansa valorificată la maximum de a fi fost pentru o vreme printre puținii elevi români ai lui Jacques Lecocq și chiar spectacolul Clovnii care a cunoscut și el o primă versiune tot pe ceea ce se cheamă prima scenă a țării. Cei care vor citi sus-menționata carte vor mai găsi și alte explicații pentru relativ neașteptata decizie din 1990. Printre care aceea cuprinsă în cele câteva pagini cum nu se poate mai emoționante cu care, după părerea mea, ar trebui începută lectura. Pagini în care Mihai Mălaimare întrerupe seriozitatea, acribia specifice unei teze de doctorat (asta a fost la origine volumul) care erau la locul locul lor în rândurile de început ale volumului spre a face loc unei povești cu titlu personal consumată cu zeci de ani buni în urmă. E vorba despre povestea cvasi-incredibilă a doi copii, buni prieteni, Mihai și Marcel, al căror joc avea să fie întrerupt pe neașteptate de momentul miraculos al trecerii printr-o urbe moldavă a circului. Iar când miracolul acela de câteva minute va fi ajuns la capăt, Mihai avea să constate surprins dispariția lui Marcel. Precum în filme, acesta a luat în numai câteva secunde decizia de a-i urma pe dresori, pe acrobați, pe clovni. Asta în vreme ce pentru Mihai trecerea aceea avea să reprezinte momentul contaminării cu un virus. Virusul teatrului, al spectacolului pe care îl zămislesc clovnul, bufonul, actorul. Și care odată dobândit îl va urmări pe Mihai Mălaimare până la vârsta senectuții. Sau, mă rog, a mărturisirii. Marcelo va reveni încă de cel puțin două ori în scenă, adică în paginile cărții, ultima oară cu foarte puțin înainte ca asupra spectacolului de erudiție și de idei pe care ni-l propune autorul. De altminteri, în carte vor mai exista încă alte câteva intruziuni ale memoriei, ale subiectivității care nu au cum să nu confere o anume savoare cercetării. Salvând-o de primejdia căderii într-un exces de informație.
Informație care nu lipsește. Nici nu avea cum atâta vreme cât Mihai Mălaimare pornește în căutarea mărturiilor pre-existenței actorului, a bufonului, a clovnului încă din perioada desenelor rupestre. Mute, dar care sugerează mișcarea, elanul, zborul. De care se vor servi și întruchipa atât oamenii ce și-au ales o profesiune al cărei spațiu de desfășurare și împlinire este fie scena de teatru, fie arena circului. De altfel, ne atrage la un moment dat atenția autorul cărții, clovnul împrumută ceva din arsenalul interpretului/personajului commediei dell’arte, este și asemenea unui erou renascentist, deosebit de interesat de tot ceea ce se petrece în imediata lui apropiere. ‘’Problema e că nu poate finaliza niciodată o cercetare deoarece apar mereu lucruri demne de tot interesul, iar disponibilitate sa de a afla îl face să se arunce, pur și simplu, pe o nouă pistă părăsind-o imediat pe aceea pe cea aceea care părea că îl preocupa în cel mai acut grad. Imediat, întregul corp intră în alertă, cercetarea nouă se face ca și aceea de dinainte cu o energie debordantă și, o repet, cu și mai multă meticulozitate . ‘’Iar prima etapă a cercetării o reprezintă descoperirea care nu poate fi disjunsă de mirare. Înțeleasă drept una dintre mărcile identificare ale clovnului. Se poate chiar ca mirarea, înțeleasă ca parte a dimensiunii reflexive a ființei umane să-i fi asigurat clovnului nu doar elementele ce îl deosebesc și îl diferențiază ce bufon cu care s-a aflat, indubitabil, într-o relație de rudenie, cam tot la fel cum s-a aflat și cu actorul, supraviețuirea. Deși nici bufonului nu i-a lipsit reflexivitatea. Da, misiunea lui a fost aceea de a-i face pe oameni să râdă, numai că foarte adesea, în perioada lui de glorie, bufonul a formulat necruțătoare și total lipsite de echivoc sentințe. Adevăruri incomode despre lume și despre mai-marii săi. Shakespeare îl va omagia pe bufon, îl va și parodia în multe dintre piesele sale, la fel cum o face câteva secole mai târziu Michel de Ghelderode care va scrie o piesă ce se cheamă Școala bufonilor.
Marele merit al cărții lui Mihai Mălaimare, o foarte utilă cercetare de antropologie teatrală, este acela că izbutește să ne poarte în ceva mai mult de 220 de pagini în tot ceea ce înseamnă istoria circului, în devenirea unei arte, subliniind înrudirile sale cu tot ceea ce cheamă spectacol, vizual, artistic. Ne familiarizează cu termeni, cu concepte (avem la îndemână, grație strădaniilor artistului, și un mic dicționar de specialitate), cu personaje, cu tipuri, cu roluri (un loc aparte fiindu-i rezervat celebrului August), cu artiști care , cu nume de ansambluri, cu tot ceea ce înseamnă viața unei trupe în și în afara arenei. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
