Astazi, 15 decembrie, are loc a șasea întâlnire Parteneriatului Estic (PaE), prima după patru ani. Întâlnirea dintre lideri Uniunii și cele șase țări europene Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina a atras mai multă atenție ca niciodată. Este un fapt ce arată creșterea importanței regiunii pentru UE, dar și a creșterii importanței UE în regiune.
Georgia, Moldova și Ucraina au semnat deja un acord de asociere cu UE formând un ”Trio-asociat” – o grupare informală menită să-și coordoneze poziția în relațiile cu instituțiile UE, fapt ce le-a consolidat capacitatea de colabora cu instituțiile UE. Obiectivul este de a deveni membre ale Uniununii Europene, dar până atunci își doresc acorduri bilaterale cât mai puternice de asociere (AA) și largi zone de liber schimb. Acordurile vor oferi un cadru pentru o colaborare politică sporită și o integrare economică.
Parteneriatul Estic (EaP)este o inițiativă lansată în 2009 de Uniunea Europeană, care își propune să întărescă și să aprofundeze relațiile dintre UE și cei șase vecini ai săi est-europeni – Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina.
Mai jos un interviu cu Angela Grămadă, preşedinta Asociaţiei „Experţi pentru securitate şi afaceri mondiale” din București.
Doctor în Stiinţe Politice, specializarea Relaţii Internaţionale, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti. A urmat studiile postuniversitare la SNSPA, specializarea Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană (2005-2007) şi este licenţiată în Relaţii Economice Internaţionale, Institutul Relaţii Internaţionale “Perspectiva”, Chişinău (2004). Interesele de cercetare prioritare sunt orientate spre studiul evoluţiei raporturilor dintre Federaţia Rusă, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană în spaţiul ex-sovietic, Politicii Europene de Vecinătate, Parteneriatului Estic, precum şi spre redefinirea geopolitică a spaţiului ex-sovietic.
UE poate să își asume un rol mai mare în ceea ce privește democratizarea și susținerea financiară acordată cetățenilor non-UE, dar nu își poate încă asuma leadership-ul pe care mizează statele membre ale PaE în regiune în ceea ce privește decizii avansare pentru un altfel de statut, de membru al UE.
Pe 15 decembrie a.c. are loc al șaselea summit al Parteneriatului Estic. Prin ce va fi deosebit aceasta de edițiile trecute? Care este noua agenda a UE față de țările foste sovietice membre ale Parteneriatului?
De această dată Summit-ul va avea cinci țări beneficiare, Belarus fiind primul stat care s-a retras oficial din acest proiect. În al doilea rând, evenimentul vine cu discuții și aprecieri despre cum ar trebui să evolueze comportamentele actorilor statali în contextul pandemic, adică recuperare a indicatorilor macroeconomici, cu accent pe economii naționale mai sustenabile, care să răspundă nevoilor de reziliență internă, cu acțiuni care să includă măsuri care să prevină degradarea condițiilor climatice. Alte puncte ale discuțiilor se vor referi la transparența actului decizional, bună guvernare și stat de drept ca precondiții pentru dezvoltare sustenabilă, know-how, inovații, digitalizare. Este cam același discurs pe care l-au promovat statele membre ale Uniunii Europene, dar mai consistent în cadrul comunității. Acum aceste realități sunt încurajate a fi preluate și de către statele membre ale Parteneriatului Estic (PaE).
Rămâne de văzut, totuși, cum se vor încadra în aceste discuții probleme legate de securitate regională și degradarea principiilor democratice în unele state. Nu trebuie să omitem faptul că pe lângă problema Belarusului și a conflictelor din regiune, mai avem și alte state în care rezultatele obținute anterior sunt contestate de elitele politice. Aici vorbim inclusiv de Georgia, unde Uniunea Europeană s-a implicat activ în calitate de mediator în dialogul politic dintre partidul de guvernare și opoziție. Situația nu este deloc una simplă nici în Ucraina sau Nagorno Karabah și anume în acest moment aș dori să văd cât de activă va fi diplomația română la acest Summit în a promova propunerile lansate în spațiul public pentru crearea acelei instituții a Reprezentantului UE pentru soluționarea conflictelor. Este un Summit cu o agendă complexă, dar contează accentele pe care le vom vedea puse de oficialii care se întrunesc mâine.
De ce susține România crearea acestui post, de Reprezentant Special al UE, care să gestioneze aceste conflicte din regiune?
România înțelege care sunt riscurile și amenințările la care este expusă prin accentuarea sau intensificarea acestor conflicte. Vorbim despre mesajele care vin dinspre Donbas sau despre faptul că în Nagorno Karabah lucrurile nu sunt chiar atât de clare după acordul semnat anul trecut la Moscova (9 noiembrie 2020) între azeri și armeni prin medierea Rusiei. Mai avem Abhazia și Osetia, dar și Transnistria, unde este clar că situația din aceste regiuni afectează interese de politică externă sau interese comerciale, nu doar de securitate. Deși, în cazul României anume contextul regional de securitate de la Marea Neagră impune un comportament corespunzător. Ideea este destul de recentă și a fost lansată în spațiul public de Bogdan Aurescu. Ministrul de externe al României în mai multe intervenții publice a încercat să argumenteze cum aceste conflicte afectează securitatea la Marea Neagră, dar și securitatea europeană. Pentru ca această inițiativă să devină realitate este nevoie de multă implicare diplomatică și obținerea susținerii din partea celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Deci, totul depinde de cât de multă coeziune creăm în jurul acestei idei și cât de bine o argumentăm cu poziționarea noastră strategică.
Comisia Europeana a dat publicității în luna iulie un document care va constitui baza discuțiilor de la summit. Conceptul central este cel de reziliență. Cum putem interpreta/traduce acest concept în intenții ale Uniunii Europene? Mai mult realism? O perspectivă mai ambițioasă, sau doar un cuvânt care sună bine?
Reziliența este un concept relativ nou în vocabularul actorilor politici și de foarte multe ori poate să inducă în eroare publicul. Reziliența se referă la gestionarea capabilităților interne ale unei entități ca să reziste sub presiuni de ordin extern. Dacă vorbim de state, atunci vorbim despre buna organizare a actului decizional, care să țină cont de transparență, reguli, proceduri, legislație în vigoare adapatată noilor standarde, stat de drept, justiție, care să permită instituțiilor publice să gestioneze eficient afacerile interne și externe ale țării în beneficiul cetățenilor. Acest lucru înseamnă și rezistența actorilor politici, a sistemului politic, a spațiului informațional la presiuni, inclusiv de tip hibrid, la destabilizări prin mobilizarea grupurilor social-vulnerabile. Și mai simplu vorbind, reziliența ar putea însemna impermeabilitatea actului decizional la provocări și riscuri externe, pe care societatea este pregătită să le depășească în termeni temporali restrânși și cu resurse minime.
Trebuie să fim realiști că Uniunea Europeană nu poate să impună o perspectivă mai ambițioasă în numele statele participante la acest proiect. Susținerea pe care o primește fiecare participant este egală cu investiția pe care o face pe interior în reforme și schimbări structurale calitative. De asemenea, trebuie să înțelegem că existența unui trio – Moldova, Ucraina și Georgia, care e cu un pas înaintea celorlalte țări participante nu poate fi tratată ca o apropiere de momentul obținerii membership-ului. Demersurile trebuie să fie mai consistente decât până acum. Mai mult de atât, UE poate să își asume un rol mai mare în ceea ce privește democratizarea și susținerea financiară acordată cetățenilor non-UE, dar nu își poate încă asuma leadership-ul pe care mizează statele membre ale PaE în regiune în ceea ce privește decizii avansare pentru un altfel de statut.
Care credeți că vor fi liniile principale ale noii politici a UE fața de partenerii din est după această întâlnire?
Pe lângă atenționarea opiniei publice cu privire la îngrijorarea față de evenimentele din Belarus și Ucraina sau Georgia și Armenia, cred că discursurile participanților la Summit nu vor depăși prea mult agenda agreată și se va vorbi în termeni foarte tehnici despre dezvoltare sustenabilă la economiilor, despre schimbări climatice și cum pot fi incluse aceste state în aceste discursuri, despre reforme anti-corupție și stat de drept. Liniile roșii sunt deja prea bine cunoscute în statele PaE și ele se încadrează în acele acorduri bilaterale semnate cu UE, respectiv implementarea lor.
Cum se pune acum problema cedării de suveranitate către UE a țărilor partenere?
Dacă punem problema doar în termeni de cedare a suveranității, atunci cred că statele membre PaE ar fi trebuit doar să fie atente la discursurile interne ale ultimelor state membre care au aderat la UE și cam acolo să își oprească aspirațiile europene. Probabil o să mă repet acum, dar în noiembrie 2013 cetățenii ucraineni nu și-au pus problema în acești termeni, adică de cedate a suveranității. Obiectivul urmărit de cei care au decis să iasă în stradă a fost cel de a obține reguli și proceduri, dar și un act de guvernare transparent de la propriile autorități prin convingerea acestora să semneze Acordul de Asociere. Adică asumare a tot ceea ce înseamnă respectarea de angajamente. Regulile și procedurile au fost miza, nu statutul de membership sau angajarea țării într-un proces ireversibil de cedare treptată a suveranității.
Mai mult, nu cred că e cazul nici acele principii de more for more și less for less nu vorbesc despre cedare de suveranitate. Este vorba despre asumare a schimbării, acțiune și beneficii. Acest lucru va însemna mai multă organizare și disciplină, precum și o înțelegere a ”canoanelor” instituționale, a formulei de lucru și a faptului că atingerea consensului înseamnă negociere a propriului rol și statut, nu neapărat o cedare a suveranității. În plus, multe dintre deciziile pe care le iau autoritățile rămân în zona națională și nu se poate interveni prea mult.
Aproape toți partenerii estici se confruntă cu o formă de conflict. Mai ales Georgia, Moldova și Ucraina ar dori poate să vadă mai multă solidaritate din partea UE, precum și mai mult angajament în politica de securitate pentru a-și proteja integritatea teritorială. Există vreo perspectivă clară privind securitatea in spațiul estic care sa fie pusă pe masă la lucrările Summitului?
Problema securității regionale este logica acestui proiect. Deși nu pare a fi evidentă, contribuția PaE trebuia să fie în primul rând la securitate și stabilitate la frontiera estică a Uniunii Europene. Acest lucru trebuia să fie obținut prin contribuție la democratizare, dezvoltare economică, întărire a instituțiilor publice. Adică tot ce înseamnă bună guvernare și întărirea rezilienței instituțiilor democratice. Este clar că UE nu poate să fie un furnizor de securitate militară pentru statele PaE, iar contribuția sa la securitate regională trebuie să fie apreciată în altfel de termeni. Rolul UE în gestionarea unor conflicte regionale este mult mai restrâns decât al altor actori statali sau non-statali. De foarte multe ori e limitat la statutul de observator sau de platformă producătoare de rezoluții. Evident, această reducere a implicării este una intenționată, dar nu pentru a eroda contribuția UE, ci mai degrabă pentru a-i scoate în evidență potențialul încă nevalorificat în acest sens. Angajamentul este pe partea de reforme, de susținere a schimbărilor structurale și, astfel, să fie mobilizate resursele interne necesare pentru atingerea țintelor de securitate interne.
Așa cum am menționat, introducerea securității regionale sau a integrității teritoriale a statelor participante pe agenda Summit-ului nu înseamnă și progres în acest sens. Poate o coeziune mai mare între diferite platforme internaționale care au drept preocupare pacea și securitatea ar putea fi mai utilă, decât discursurile în cadrul unor reuniuni anuale precum cea a Parteneriatului Estic.
