Săptămâna trecută, Wendy Sherman, ajunct al secretarului de stat american și Stefano Sannino, secretarul general al Serviciului de acțiune externă al Uniunii Europene, au avut o nouă rundă de discuții, a doua din acest an, pe tema armonizării pozițiilor transatlantice în relația cu Beijingul. Chestiunea în discuție se îndreaptă spre un numitor comun între Washington și Bruxelles - mai degrabă o apropiere a poziției europene de cea americană. Asta după ce în urmă cu un an - și negocieri care au durat alți ani buni - UE și China semnau un acord privind investițiile bilaterale, acord respins însă de Parlamentul European în contextul evenimentelor din Hong Kong și consecințelor politico-diplomatice ale acestora. Mult comentat în presa de pe ambele maluri ale Atlanticului, acordul era mai degrabă rodul unui compromis acceptat de către diplomația europeană la presiunea unor membri marcanți ai Uniunii.
La finalul întrevederilor cu W. Sherman, reprezentantă a vechii diplomații americane, al cărei pragmatism era caracteristic perioadei ,,războiului rece’’, S. Sannino a precizat că ,,UE recunoaște importanța Chinei în lume dar nu va da înapoi atunci când Beijingul sfidează modul nostru de gândire sau când jocul său este în afara regulilor’’. Deși nu a spus-o în mod direct, a lăsat să se înțeleagă că acordul nu are șanse reale să fie implementat în perioada următoare. Diplomat de carieră - șeful SEAE a fost ambasador al Italiei la Madrid și UE iar în anii ‘90 a îndeplinit funcția de consilier al președintelui Comisiei UE, Romano Prodi - și-a modelat poziția după întâlnirea cu W. Sherman în consonanță cu decalogul american privind relația cu China și mai puțin cu limbajul diplomației clasice europene.
Pentru observatorii politici europeni și nu numai, ,,înghețarea’’ acordului menționat mai sus, fie ea și temporară, este un semnal important în contextul replierii centrelor de putere de la Bruxelles și Washington în fața Beijingului, reflectând, în paralel, mutațiile majore din ultimii ani care au modificat matricea intereselor geopolitice și geoeconomice ale principalilor actori la nivel internațional. Aceasta, la doar câteva luni de când secretarul de stat american A. Blinken și J. Borell, Înaltul reprezentant al Uniunii pentru politică externă și de securitate, trasau liniile directoare ale unui nou tip de dialog al ,, binomului’’ SUA - UE cu China.
În ultimul an, administrația Biden a pus bazele unui nou sistem de interese ale Washingtonului care reflectă evoluțiile înregistrate în ultimii ani în spațiul Indo-Pacific caracterizate, în principal, prin consolidarea prezenței militare și economice a Chinei în zonă. De cealaltă parte, la recentul congres al Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping și-a consolidat influența în acestă formațiune devenind cel mai puternic lider - chiar la nivel de popularitate în țara lui - de la Mao Zedong încoace, aspect ce își va pune amprenta asupra politicii externe chineze și abordării competiției cu ceilalți actori nu numai de pe țărmurile Pacificului ci și ale Atlanticului.
Competiția pentru viitorul lumii se transferă încet dar sigur, dinspre vest spre est, undeva între New Delhi și Los Angeles dacă luăm în seamă un alt protagonist al confruntării intercontinentale: India. În plus, în perioada care a urmat semnării acordului menționat mai sus au avut și au loc schimbări majore ș în alte sfere de putere chiar dacă influența lor geopolitică este în scădere.
Umbra noului guvern german…
Parisul se pregătește de alegeri prezidențiale al căror rezultat depinde în principal de situația economică internă dar și de modul cum politica externă influențează cunoscuta grandeur de la France. Evenimentele din ultimele zile, apariția unor candidați surpriză dar cu șanse reale, arată că realegerea lui Emmanuel Macron nu ar fi chiar așa de sigură.
La Berlin, doamna Merkel predă puterea, după 16 ani, unui lider social democrat, Olaf Scholz, care i-a fost vicecancelar și ministru de finanțe în ultimii ani dar care nu s-a manifestat vizibil pe tema acordului cu China la vremea semnării sale și nici în privința inițiativei cunoscută sub numele de Drumul mătăsii lansată de China în 2013. În altă ordine de idei, aceasta din urmă a avut consecințe notabile dar târzii în politica externă a UE prin recenta lansare de către Ursula von der Leyden a așa-numitului Global Gateway - planul strategic european pentru consolidarea infrastructurii în țările în curs de dezvoltare care prevede că 300 de miliarde de euro vor fi alocate, până în 2027, pentru investiții în infrastructuri de viitor, eco-responsabile și axate pe digital. Cu siguranță, despre această inițiativă se va mai vorbi.
