Nicolae Ceauşescu propune, Elena Ceauşescu se opune! Aşa poate fi caracterizată, pe scurt, prima parte a reuniunii din 4 decembrie 1978 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a aprobat cererea conducerii Republicii Socialiste Vietnam referitoare la acordarea de către autorităţile de la Bucureşti a unui ajutor umanitar suplimentar, în scopul lichidării urmărilor inundaţiilor care au avut loc în toamna anului respectiv în R.S. Vietnam.
În afară de aspectul anecdotic al disputei de familie între „regele” şi „regina” comunismului românesc în faţa unor curteni (sideraţi, probabil, de scena penibilă la care asistau), stenograma şedinţei respective ne oferă posibilitatea să aflăm nişte amănunte inedite despre modul cum gândeau Nicolae şi Elena Ceauşescu atunci când se ofereau, în numele României, altor state, ajutoare umanitare sau de altă natură.
Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în rezolvarea unor crize politice internaţionale este dificil de înţeles fără documentele păstrate în arhive. În acestea găsim obiectivele urmărite de politicianul comunist român prin acordarea de diferite ajutoare altor state şi amănunte despre iniţierea unor acţiuni de politică externă care trebuiau să aducă avantaje comuniştilor, în disputele lor ideologice cu lumea capitalistă. Un exemplu în acest sens este implicarea permanentă a autorităţilor de la Bucureşti în conflictele nesfârşite din Peninsula Indochina, în condiţiile în care acestea afirmau pe canalele propagandistice faptul că nu erau de acord cu intervenţia străină în treburile interne ale altor state.
În cursul mitingului prieteniei româno-vietnameze şi al solidarităţii internaţionaliste – desfăşurat la 17 noiembrie 1975 în Sala Palatului din Bucureşti, cu prilejul vizitei unei delegaţii vietnameze conduse de Le Duan, prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam – Nicolae Ceauşescu a menţionat că „România socialistă a acordat poporului vietnamez, în tot decursul războiului (desfăşurat în Peninsula Indochina în perioada 1964-1975 – nota P. Opriş), întregul său sprijin material, politic, militar, diplomatic şi moral, militând cu toată fermitatea şi energia pentru încetarea intervenţiei străine, pentru respectarea dreptului poporului vietnamez de a se dezvolta liber şi independent, potrivit propriei sale voinţe (subl.n.)”.
Afirmaţia respectivă nu era o noutate pentru autorităţile de la Casa Albă şi pentru liderii statelor din Occident, ci doar o confirmare oficială a faptului că regimul comunist de la Bucureşti a jucat politic la două capete în timpul războiului din Vietnam. Nicolae Ceauşescu s-a străduit atunci să sprijine pe toate căile autorităţile comuniste de la Hanoi, iar emisarii şi politicienii americani cu care a discutat pe acea temă nu i-au reproşat niciodată liderului comunist român faptul că ajutorul militar românesc acordat regimului de la Hanoi putea să genereze o creştere a numărului de victime în rândul forţelor armate americane implicate în acel conflict.
Acea situaţie controversată a fost ignorată sau uitată după trei ani, când conducerea publicaţiei periodice italiene „Il Corriere Africano” a propus ca Nicolae Ceauşescu să primească Premiul „Simba” pentru pace pe anul 1978. Decizia respectivă trebuia să fie aprobată şi de membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi a fost menţionată în protocolul şedinţei din 4 decembrie 1978, însă în stenograma aceleiaşi reuniuni nu există nici o referire la aprobarea de către membrii forului de conducere român a propunerii pe care a făcut-o conducerea publicaţiei „Il Corriere Africano” – după consultarea unui „grup de oameni politici de prestigiu din Italia, senatori, deputaţi, reprezentanţi ai vieţii cultural artistice” în scopul indicării „unor personalităţi de seamă care au contribuit prin activitatea lor deosebită la dezvoltarea Africii în domeniile politic, economic, cultural şi ştiinţific, pentru merite deosebite în lupta pentru pace, pentru dezarmare, pentru eliberare naţională”.
De asemenea, în stenograma amintită nu s-a consemnat nici o dată sau informaţie despre un credit în valoare de 680 de milioane de dolari canadieni, pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti l-au obţinut în scopul finanţării programului de construire la Cernavodă a unei centrale atomo-electrice. Cu toate acestea, în protocolul şedinţei din 4 decembrie 1978 s-a menţionat astfel: „În urma discuţiilor, Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român a hotărât următoarele:
1. Se aprobă propunerile privind condiţiile angajării unor credite din Canada în vederea finanţării programului pentru construirea de centrale nucleare în R. S. România.
2. Se aprobă propunerile privind decernarea de către publicaţia periodică italiană „Il Cor[r]iere Africano” a premiului „Simba” pentru pace pe anul 1978 tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România”.
În actualul stadiu al cercetării istorice este foarte dificil să găsim o explicaţie pentru aceste omisiuni. Ipotezele de lucru pot fi următoarele:
- discuţiile pe acele teme s-au desfăşurat şi nu au fost consemnate de personalul însărcinat cu stenografierea lor deoarece Nicolae Ceauşescu a impus acest lucru. Să fie oare vorba doar despre păstrarea secretului în acel caz?;
- discuţiile nu au avut loc niciodată şi Nicolae Ceauşescu a impus să fie introduse paragrafele respective în protocolul reuniunii desfăşurate la 4 decembrie 1978. Această ipoteză este mai puţin plauzibilă deoarece liderul comunist solicita frecvent subordonaţilor săi să respecte legile în vigoare în activităţile pe care le desfăşurau, iar acest aspect era valabil şi pentru el însuşi.
Precizăm faptul că dosarul cu protocolul şi stenograma reuniunii a fost păstrat în condiţii foarte bune, textele din cele două documente sunt coerente şi nu lipsesc pagini din dosarul respectiv.
O asemenea neconcordanţă în textele oficiale, la care am ajuns cu totul întâmplător, ne-a reamintit un scheci care a fost difuzat în anii ’60 de Televiziunea Română. Actorul Horia Şerbănescu, în calitate de şef de birou, merge la un şef de serviciu pentru a i se aproba lista cu necesarul de rechizite pentru anul următor. Respectivul citeşte lista şi întreabă:
- De ce vă trebuie lame „Personna” (un produs vest-german nou la acea vreme în România, care se utiliza pentru bărbierit)?
- Să ascut creioane, răspunde Horia Şerbănescu.
- O mie de bucăţi?
- Păi, să vedeţi, mie îmi creşte foarte repede creionul – aşa, de pe-o zi pe alta.
- Tovarăşu’ ... ! Îţi baţi joc de mine? Nu se aprobă.
- Ăă... ştiţi ceva? Poate scriem acolo „clame Personna” şi vorbesc eu cu secretara să nu-l bată pe „c” la maşina de scris.
(Îi mulţumim şi pe această cale domnului ing. Mircea Paul Vasiliu pentru reamintirea textului din scheciul de televiziune).
Revenind la problemele din Peninsula Indochina, este momentul să prezentăm în paralel opiniile naţionaliste pseudoistorice ale politicienilor comunişti, duse la extrem atât în Asia, cât şi în Europa. Astfel, la dineul oferit la Bucureşti de Nicolae Ceauşescu, la 14 noiembrie 1975, Le Duan, prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam a declarat: „După ce au redobândit independenţa, reunificarea completă şi definitivă a patriei, cele 45 milioane de vietnamezi au intrat într-o eră nouă – cea în care întreaga ţară avansează spre socialism. Aceasta este cea mai strălucită eră din cei 4000 de ani de istorie a naţiunii vietnameze.
Sarcina este nobilă, perspectiva este extrem de luminoasă, dar în momentul actual trebuie să facem faţă numeroaselor greutăţi pricinuite de cei 30 de ani de război distrugător şi de colonialism (subl.n.)”.
La rândul său, Nicolae Ceauşescu a acceptat ca numele său să fie pus alături de anumite personaje istorice româneşti care habar n-aveau despre apariţia în viitor a comunismului şi a aprobat introducerea unui capitol de pseudoistorie la începutul „Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” (document adoptat în luna noiembrie 1974, la Congresul al XI-lea al P.C.R.).
Doi ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu a aprobat trimiterea unui mesaj personal celor peste 350 de participanţi din 17 ţări la cel de-al II-lea Congres internaţional de tracologie (Bucureşti, 4-8 septembrie 1976). La prima vedere, mesajul respectiv pare a fi ştiinţific, însă în realitate a fost scris în stilul propagandei naţionalist-comuniste promovate de autorităţile de la Bucureşti, astfel încât, prin evidenţierea unei origini trace şi geto-dace a poporului român (contestabile în primul rând din cauza diferenţei de timp extrem de mari), să fie pusă sub semnul întrebării superioritatea sovietică (în mesaj, a slavilor migratori) în această parte a continentului.
La fel ca Le Duan, care era îngrijorat de influenţa în Vietnam a unei puteri străine cu care se învecina (R.P. Chineză), Nicolae Ceauşescu îşi afirma unicitatea în lumea comunistă şi printr-o pseudoistorie, pentru a fi lăsat de autorităţile de la Moscova să conducă România aşa cum îl tăia capul – menţinând totodată la Bucureşti principiile de bază ale ideologiei comuniste.
Şi tot în toamna anului 1976, ideologul comunist Paul Dobrescu era entuziasmat de evoluţiile politice din Occident privind „criza ideologiei burgheze, diminuarea puterii sale de înrâurire, decăderea principiilor ei de bază, incapacitatea sa crescândă de a da răspuns problemelor evoluţiei sociale, de a influenţa conştiinţele”. Deoarece într-unul dintre sloganurile folosite de agitatorii partidului se spunea că statele comuniste se află cu un pas înaintea celor capitaliste, Paul Dobrescu îşi exprima bucuria pentru „afirmarea tot mai puternică a ideologiilor progresiste, revoluţionare care nu se mulţumesc să propună „ajustări”, perfecţionări lăturalnice, ci evidenţiază necesitatea unor schimbări profunde în cadrul societăţii capitaliste, vizând structurile şi relaţiile sociale, redistribuirea puterii în cadrul forţelor politice existente. Tocmai năzuinţa puternică a unor pături tot mai largi ale populaţiei spre înnoire socială a făcut să crească şi să se afirme tot mai mult influenţa ideologiei socialiste – singura în măsură să dea un răspuns limpede problemelor pe care le ridică evoluţia lumii contemporane.
Concludentă în această privinţă este afirmarea deosebit de puternică în Europa occidentală a partidelor politice şi forţelor sociale care se călăuzesc de ideologia revoluţionară a proletariatului, de concepţia materialist-dialectică şi istorică – în primul rând partidele comuniste şi muncitoreşti (sublinierile lui Paul Dobrescu – nota P. Opriş)”.
Una dintre schimbările profunde pe care ideologii progresişti din Occident trebuiau să o accepte avea legătură cu cinismul comuniştilor şi cu dorinţa acestora de a deţine puterea absolută în stat, cu orice preţ. La aceste probleme se adăugau ideile progresiştilor referitoare la sprijinirea agitatorilor ecologişti fără frontiere. Astfel, se ajungea la o contradicţie cu un element principal al politicii economice aplicate în ţările comuniste şi Tang Ke, şeful delegaţiei R.P. Chineze la Conferinţa O.N.U. referitoare la mediul înconjurător (Stockholm, 5-16 iunie 1972), a anunţat clar poziţia ţării sale în relaţia dintre dezvoltarea economică a unui stat şi protecţia mediului înconjurător, astfel: „Nu trebuie să frânăm procesul de făurire a propriei noastre industrii de teama poluării şi a deteriorării mediului... Orice acţiuni politice şi măsuri pentru îmbunătăţirea mediului, adoptate pe plan internaţional, trebuie să respecte suveranitatea şi interesele economice ale tuturor ţărilor, să fie conforme intereselor imediate şi de perspectivă ale ţărilor în curs de dezvoltare (subl.n.)”.
Spre deosebire de agitatorii ecologişti fără frontiere de astăzi (care difuzează pe toate canalele opinii lor subiective despre încălzirea planetei aşa cum, în anii ’70, se răspândeau scenarii apocaliptice privind răcirea Pământului şi epuizarea resurselor de petrol), Robert Poujade, ministru francez pentru protecţia mediului înconjurător, a subliniat la Conferinţa O.N.U. desfăşurată în capitala Suediei faptul că „există deosebiri de ordin social-economic şi cultural între naţiuni şi nu ar fi realist să se încerce să se impună legi universale asupra protejării mediului (subl.n.)”.
Ideile publicate de Paul Dobrescu în toamna anului 1976 se înscriu în logica sloganului „Capitalismul se află deja cu un picior pe marginea prăpastiei”. În acelaşi timp, agitatorii partidului foloseau lozinca despre întâietatea comunismului (şi a progresismului, după cum menţiona Paul Dobrescu încă din anul 1976) în faţa capitalismului. De aici rezultă faptul că atât comuniştii, cât şi progresiştii din Occident se aflau într-o prăpastie, deja şi strigau la capitalişti de jos în sus. La rândul lor, aceştia scandau „Jos comunismul!”, iar Leonid Ilici Brejnev, Mao Zedong şi Nicolae Ceauşescu le răspundeau în cor: „Cât de jos mai vreţi?”.
Lăsând gluma la o parte, liderii partidelor comuniste din Europa şi Asia au fost mulţumiţi în anul 1975 deoarece prestigiul Statelor Unite ale Americii era afectat de retragerea fără glorie a unităţilor sale militare din peninsula Indochina şi de înfrângerile definitive suferite de regimurile din Vietnamul de Sud şi Kampuchia în faţa forţelor militare comuniste (în primăvara anului 1975). În paralel, la Moscova, Beijing, Bucureşti şi în alte capitale ale lumii comuniste exista o stare de îngrijorare cauzată de neînţelegerile politice dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză (care persistau din anii ’60) şi de disputele dintre liderii politici ai celor trei state existente în peninsula Indochina: Vietnam, Kampuchia (Cambodgia) şi Laos.
Interesul lui Nicolae Ceauşescu pentru rezolvarea situaţiei politice din Kampuchia a devenit public la 6 mai 1970, când autorităţile române au recunoscut guvernul alcătuit în exil de Norodom Sihanouk. Acesta a fost înlăturat din funcţia de şef al statului de generalul Lon Nol, la 18 martie 1970, în timp ce Norodom Sihanouk se afla într-o vizită oficială de patru zile la Moscova. Prinţul kampuchian a plecat de acolo la Beijing şi a primit sprijinul autorităţilor chineze pentru constituirea Frontului Unit Naţional şi a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei (23 martie 1970).
Un an mai târziu, în cursul vizitei efectuate de Nicolae Ceauşescu în R.P. Chineză (1-9 iunie 1971), acesta a discutat cu Norodom Sihanouk la reşedinţa oficială de la Beijing pusă la dispoziţia oaspeţilor români de către autorităţile chineze (2 iunie 1971). La acele convorbiri au participat Ion Gheorghe Maurer (premier), Manea Mănescu, Dumitru Popa, George Macovescu (ministru al Afacerilor Externe) şi Aurel Duma (ambasadorul României în R.P. Chineză), respectiv Penn Nouth (premierul Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei), miniştrii T’Khhon şi Thiounn Prasith, Sisowath Methavi (director de cabinet) şi Ker Meas (ambasadorul Cambodgiei în R.P. Chineză).
Discuţia de la Beijing l-a încurajat pe Norodom Sihanouk să trimită la Bucureşti o delegaţie guvernamentală condusă de ministrul Afacerilor Externe, Sarin Chhak (12-15 iulie 1971). Oaspetele – doctor în ştiinţe politice, cu o teză despre frontierele Cambodgiei susţinută în anul 1966 la Universitatea din Paris – a discutat la 13 iulie 1971 cu Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer despre situaţia generală din peninsula Indochina, despre recunoaşterea de către autorităţile române a guvernului alcătuit la Beijing şi despre intervenţiile repetate făcute de diplomaţii comunişti români la diferite reuniuni ale Organizaţiei Naţiunilor Unite în favoarea lui Norodom Sihanouk şi a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei.
Deoarece propagandiştii Partidului Comunist Român trebuiau să îşi demonstreze utilitatea şi în politica externă a ţării, mângâind orgoliul unor oaspeţi străini invitaţi în România de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer, la 15 iulie 1971 a fost publicat în ziarul „Scînteia Tineretului”, sub titlul „Puternic atac al patrioţilor cambodgieni”, următorul comunicat: „Forţele de rezistenţă populară din Cambodgia au lansat un puternic atac asupra poziţiilor deţinute de trupele regimului Lon Nol în localitatea Kompong Chamlong, la 24 kilometri est de Pnom Penh.
În ultimele 24 de ore au mai avut loc ciocniri violente în sectorul Neak Leung între patrioţii khmeri şi efectivele militare saigoneze, dislocate pe teritoriul Cambodgiei, pentru a sprijini administraţia de la Pnom Penh”. Atacurile şi luptele respective au fost atât de importante, încât războiul civil din Kampuchia s-a încheiat de-abia după patru ani.
Din păcate, propagandiştii comunişti români nu au precizat sursele de informaţii pe care le-au folosit pentru a redacta miniarticolul respectiv: agenţiile de presă occidentale, comunicatele armatei americane, eventual posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. În Cambodgia nu exista nici un corespondent român de presă, care să relateze de la faţa locului evenimentele care se desfăşurau în acea ţară, aşa că propagandiştii de la Bucureşti trebuiau să se descurce cu informaţiile care proveneau de obicei din tabăra ideologică adversă şi să aplice sloganul conceput în iulie 1971 de Comitetul Uniunii Ziariştilor din Republica Socialistă România: „Lucrătorii presei comuniste nu vor precupeţi nici un efort în slujirea cauzei partidului”.
Un articol propagandistic redactat conform sloganului menţionat şi în spiritul internaţionalismului proletar a fost publicat la 9 iunie 1972 în ziarul „Scînteia Tineretului”, cu 10 zile înainte de prima vizită oficială în România a lui Norodom Sihanouk (19-22 iunie 1972) şi a avut următorul conţinut: „Aerodromul Pochentong, aflat la 8 km vest de Pnom Penh, a fost atacat de două ori în cursul nopţii de forţele patriotice, care au provocat însemnate daune materiale clădirilor, pistelor de aterizare şi instalaţiilor aferente. După cum relevă agenţiile de presă, acesta este al patrulea atac de mare anvergură lansat în cursul acestui an de forţele patriotice din Cambodgia asupra oraşului Pnom Penh. Concomitent cu atacul asupra aeroportului, unităţi ale patrioţilor khmeri au desfăşurat, în noaptea de miercuri spre joi (7/8 iunie 1972 – nota P. Opriş) o operaţiune ofensivă împotriva unei poziţii a trupelor regimului marionetă, în partea de sud a capitalei cambodgiene. Lupta s-a prelungit până în zori, în ajutorul trupelor lonnoliste intervenind unităţi de paraşutişti, sprijinite de aviaţie. Au fost înregistrate pierderi în rândul inamicului”.
Din articolul respectiv rezultă următoarele concluzii:
- forţele „Khmerilor Roşii” au atacat de două ori un obiectiv civil, aeroportul internaţional Pochentong, în cursul nopţii de 7 spre 8 iunie 1972 şi, prin distrugerile pe care le-au provocat, au încercat să îl facă inutilizabil pentru autorităţile de la Pnom Penh;
- atacarea unui obiectiv civil era deja un obicei al conducătorilor „Khmerilor Roşii”;
- informaţiile au fost preluate de către propagandiştii români de la agenţiile de presă străine şi prelucrate astfel încât să nu fie menţionate pierderile umane suferite de „Khmerii Roşii” în acele atacuri nocturne şi să se sublinieze curajul acestora în faţa unor forţe mult mai puternice.
Din nefericire pentru Norodom Sihanouk, vizita sa în România (19-22 iunie 1972) nu a schimbat relaţiile dificile dintre liderii „Khmerilor Roşii” şi preşedintele Frontului Unit Naţional al Cambodgiei, deşi se aflau de aceeaşi parte a baricadei în condiţiile continuării războiului civil din ţară. Mai mult decât atât, la începutul anului 1974, liderul „Kmerilor Roşii”, Pol Pot, a intrat în conflict direct cu prinţul Norodom Sihanouk şi cu autorităţile nord-vietnameze, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre liderii comunişti de la Beijing şi Hanoi.
În paralel, autorităţile de la Bucureşti au acceptat la 5 noiembrie 1973 să acorde un ajutor financiar nerambursabil în valoare de 400.000 de lei, în anul 1974, în scopul întreţinerii ambasadei de la Bucureşti a Frontului Unit Naţional al Cambodgiei. Iniţial, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord, în luna aprilie 1973, cu deschiderea acelei ambasade, partea cambodgiană urmând să îşi asigure fondurile financiare necesare pentru funcţionarea normală. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, după vizita efectuată în România de prinţul Norodom Sihanouk, împreună cu soţia sa, Monique (22 iunie – 2 iulie 1973; o vizită de prietenie, în limbaj comunist, care a fost de fapt un concediu de odihnă petrecut la Bucureşti, Sinaia, Bran, Braşov şi în comuna Cristian, unde a fost vizitată cooperativa agricolă de producţie din localitate, în timp ce Nicolae şi Elena Ceauşescu efectuau o vizită oficială în Republica Federală Germania), ambasadorul cambodgian, Chea Sea, „a solicitat ca partea română să acorde, în măsura posibilităţilor, un ajutor financiar, în monedă locală, pentru a fi economisită o parte din fondurile în valută ale GRUNC (Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei – nota P. Opriş). Chea San a arătat că ar avea în vedere întreţinerea ambasadei cambodgiene la Bucureşti”.
În documentul semnat la 27 octombrie 1973 de George Macovescu şi avizat favorabil de Ştefan Andrei a fost precizată, de asemenea, suma de 500.000 de dinari noi, pe care guvernul Iugoslaviei a acordat-o ca ajutor nerambursabil, în scopul achitării cheltuielilor aferente funcţionării ambasadei de la Belgrad a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei.
Pentru ambasada similară existentă la Bucureşti, ministrul George Macovescu a avut în vedere următoarele cheltuieli:
„I. Salarii
1. Ambasadorul cambodgian (are 6 copii) [:] 6000 x 12 = 72.000 lei
2. Secretarul II cambodgian [:] 3400 x 12 = 40.800 lei
3. Funcţionarul cambodgian [:] 2000 x 12 = 24.000 lei
4. Secretara româncă [:] 2400 x 12 = 28.800 lei
5. Traducătoarea româncă [:] 2250 x 12 = 27.000 lei
6. Şoferul român [:] 2000 x 12 = 24.000 lei
7. Femeia de serviciu româncă [:] 1400 x 12 = 16.800 lei
Total: 233.400 lei
II. Chirii
1. Cancelaria ambasadei [:] 1650 x 12 = 19.800 lei
2. Reşedinţa ambasadorului [:] 12000 x 12 = 144.000 lei
3. Locuinţele personalului cambodgian [:] 1250 x 12 = 15.000 lei
Total: 178.800 lei
Total general: 412.200 lei”.
Ţinând cont de sumele menţionate în devizul estimativ, ministrul român al Afacerilor Externe a propus următoarele:
„1. Guvernul român să acorde GRUNC un ajutor nerambursabil în valoare de 400.000 lei pentru întreţinerea ambasadei cambodgiene la Bucureşti, urmând ca din suma respectivă să fie acoperite cheltuielile pentru salariile personalului cambodgian şi român de deservire, precum şi chiria personalului cambodgian (detalii în anexă).
2. Ajutorul să fie acordat pe termen de un an, începând cu 1 ianuarie 1974, pe baza unui protocol încheiat între cele două părţi.
3. Aceste cheltuieli să fie suportate din fondurile Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, prin suplimentarea planului acestuia”.
Cucerirea la 17 aprilie 1975 a capitalei ţării, Phnom Penh, de către forţele conduse de Pol Pot a permis întoarcerea de la Beijing a prinţului Norodom Sihanouk. Preşedintele Frontului Unit Naţional al Cambodgiei a fost recunoscut de „Khmerii Roşii” ca şef al statului, iar în perioada 11-13 decembrie 1975 a efectuat o nouă vizită oficială în România, împreună cu soţia sa, în scopul obţinerii de ajutoare de la Nicolae Ceauşescu pentru reluarea activităţilor economice în ţara sa. Liderul român era interesat, la rândul său, să ofere sprijin, în general pe bază de credit, pentru refacerea şi dezvoltarea sistemelor de irigaţii din Kampuchia, să vândă instalaţii româneşti pentru întreprinderile textile şi cele din industria alimentară, precum şi maşini şi utilaje agricole. În schimbul acestora, România putea să primească din Kampuchia, în mod treptat, cereale, ceai, cafea, cauciuc şi diferite produse exotice.
În aceeaşi perioadă, Pol Pot şi ceilalţi lideri ai „Kmerilor Roşii” se pregăteau să proclame „Kampuchia Democrată” (5 ianuarie 1976), sub conducerea lui Norodom Sihanouk.
După ce a aflat ce se întâmplă cu cetăţenii din localităţile urbane care au fost mutaţi forţat la sate pentru a lucra în fermele colective create de liderii „Kmerilor Roşii”, Norodom Sihanouk a fost dezamăgit şi şi-a exprimat dorinţa de a demisiona din funcţia de şef al statului. Planurile sale privind dezvoltarea industriei cu ajutorul resurselor din agricultură erau în contradicţie cu viziunea lui Pol Pot de dezindustrializare a ţării şi de creare a societăţii socialiste agrare. Norodom Sihanouk a demisionat în luna aprilie 1976 şi, de atunci până la invadarea ţării sale de către armata vietnameză (21 decembrie 1978), s-a aflat în arest la domiciliu, în palatul său.
În aceeaşi perioadă, politicienii din Europa Occidentală aveau alte griji şi frământări lăuntrice, pe care presa de la Bucureşti le prezenta din când în când. De exemplu, în ziarul „Scînteia tineretului” din 5 decembrie 1978 a apărut următoarea ştire: „Într-un interviu acordat săptămînalului „The Observer” pe marginea funcţionării unor instituţii ale Pieţii comune, primul ministru britanic, James Callaghan, a avertizat că executivul „celor nouă” – Comisia C.E.E. – «îşi arogă responsabilităţi pe care guvernele ţărilor membre nu sunt dispuse să le abandoneze»”. Orice asemănare a situaţiei respective cu ideile progresiştilor de la Bruxelles din prezent ar putea fi considerată o simplă coincidenţă, însă copiii mondialiştilor din secolul trecut nu sunt capabili să înţeleagă faptul că schimbă degeaba apa din acvariul construit de părinţii lor pentru un peşte roşu care este mort de câteva decenii.
Ciocnirile militare repetate din perioada 1975-1978, dintre forţele conduse de Pol Pot şi unităţile armatei vietnameze, privind câteva insule şi regiuni de frontieră revendicate de către ambele părţi, au determinat o poziţionare a liderilor U.R.S.S. şi R.P. Chineze în favoarea vietnamezilor, respectiv a kampuchienilor, iar această situaţie a provocat nişte coşmaruri teribile agitatorilor comunişti. Aceştia nu erau capabili să explice coerent şi credibil de ce conducătorii celor patru state comuniste încurajau nişte revendicări teritoriale în Indochina şi, concomitent, se considerau lideri ai unor state care promovau pacea de-a lungul şi de-a latul planetei.
Tot atunci, Nicolae Ceauşescu avea o politică faţă de statele din peninsula Indochina prin care să promoveze produsele româneşti pe acele pieţe şi să obţină diverse materii prime şi produse semifabricate pentru economia românească din statele respective. În acest sens, politicianul de la Bucureşti putea folosi „Comisia de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a Republicii Socialiste România cu alte ţări” – care a fost constituită la 5 octombrie 1973 pentru a-l ajuta să adopte decizii foarte importante pe plan economic.
O politică de acest fel presupunea inclusiv acordarea unor ajutoare umanitare de autorităţile de la Bucureşti, la solicitarea ţărilor afectate de catastrofe naturale. De aceea, la 4 decembrie 1978, membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. au analizat „cererea R.S. Vietnam privind acordarea unui ajutor suplimentar în vederea lichidării urmărilor inundaţiilor care au avut loc”. Atunci, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca cererea respectivă să fie aprobată de către Biroul Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, iar „în presă se va publica o informaţie privind ajutorul material, în valoare de 1,4 milioane lei, acordat R.S. Vietnam în luna octombrie a.c.”.
Astfel, Nicolae Ceauşescu a încercat să împace şi capra (ajutorul umanitar), şi varza (bugetul de stat), fără să fie mâncat de lupoaica de acasă – căreia îi putea explica între patru ochi faptul că Biroul Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste trebuia să apeleze la activiştii de partid introduşi în mod legal în organizaţie pentru a obţine donaţii pentru R.S. Vietnam de la cetăţenii care nu erau membri de partid, fără să fie alocaţi bani de la bugetul de stat pentru această operaţiune. În definitiv, era cazul ca organizaţia respectivă să îşi dovedească utilitatea, nu să cheltuiască bani doar pentru nişte reuniuni (comuniste) plictisitoare.
Decizia lui Nicolae Ceauşescu privind publicarea unei informaţii în presa de la Bucureşti despre acea situaţie specială a fost pusă în aplicare imediat. Astfel, la 5 decembrie 1978 a apărut în ziarele „Scînteia” şi „Scînteia tineretului”, sub titlul „Ajutor acordat de România poporului vietnamez”, următorul articol identic:
„După cum este cunoscut, în Republica Socialistă Vietnam au avut loc, în ultimul timp, puternice inundaţii, care au produs mari pagube economiei şi populaţiei.
Pentru a veni în sprijinul poporului vietnamez, în spiritul legăturilor de prietenie tradiţională, al solidarităţii şi întrajutorării tovărăşeşti, Republica Socialistă România a trimis Republicii Socialiste Vietnam un important ajutor constînd din medicamente, cereale, conserve şi alte produse alimentare, precum şi articole textile.
*
Animată de aceleaşi sentimente de prietenie şi solidaritate, Republica Socialistă România a trimis Republicii Democrate Populare Laos, în sprijinul populaţiei din această ţară, afectată de marile inundaţii care au avut loc recent, un ajutor constituit din medicamente, cereale şi diverse alte produse alimentare”.
După cum se poate constata, din articolul scris în „limbajul de lemn” al epocii lipsesc informaţiile despre momentul când a fost aprobat ajutorul umanitar (13 octombrie 1978) şi valoarea acestuia (1,4 milioane lei), deşi în protocolul şi în stenograma şedinţei din 4 decembrie 1978 s-a menţionat clar decizia lui Nicolae Ceauşescu. În acelaşi timp, în articol a apărut o completare pe care nu o găsim în cele două documente amintite: ajutorul umanitar acordat regimului comunist din Republica Democrată Populară Laos.
Pentru o simplă comparaţie, precizăm faptul că în aceeaşi perioadă (29 decembrie 1978) autorităţile române au aprobat proiectul de protocol care urma să fie încheiat între C.C. al P.C.R. şi Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cu privire la funcţionarea la Bucureşti a Reprezentanţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în Republica Socialistă România (alcătuită din patru persoane), precum şi un program valabil în perioada 1979-1980 pentru acţiunile de colaborare şi solidaritate între P.C.R. şi O.E.P. În proiectul românesc al acelui protocol s-a precizat astfel:
„6. Partea română va pune la dispoziţie, fără chirie sau alte taxe, spaţii de lucru pentru Reprezentanţă şi apartamente de locuit, cu dotarea şi mobilarea necesare, pentru cei patru membri arabi palestinieni ai acesteia şi familiile lor, potrivit normelor legale aplicate instituţiilor şi cetăţenilor români cu privire la spaţiile de birouri şi de locuit.
Chiria, cheltuielile de întreţinere, abonamentele la radio, televizor, telefon, cheltuielile în lei pentru materialele de birou vor fi suportate de partea română.
7. Partea română va pune la dispoziţia Reprezentanţei două autoturisme din producţia internă şi un număr de 3-4 cetăţeni români, ca personal tehnico-administrativ, retribuiţi de partea română.
8. Fondurile necesare pentru subvenţionarea activităţii Reprezentanţei permanente a O.E.P. la Bucureşti să fie asigurate de C.C. al P.C.R.”.
În conformitate cu programul de colaborare între P.C.R. şi O.E.P. în anii 1979-1980, autorităţile comuniste din România urmau să ofere în fiecare an „ajutoare materiale, constând din medicamente, alimente şi îmbrăcăminte în valoare de 500.000 lei (subl.n.)”. În cazul „ajutoarelor materiale necivile”, acestea au avut un alt regim, conform înţelegerilor speciale dintre Nicolae Ceauşescu şi liderii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.
Există şi un alt aspect pe care nu îl putem neglija: condiţionarea ajutorului umanitar solicitat de autorităţile vietnameze de rezolvarea în mod paşnic a diferendelor teritoriale dintre Republica Socialistă Vietnam şi Kampuchia Democrată. Autorităţile comuniste de la Hanoi au fost atât de impresionate de produsele oferite gratuit de statul român (prin Frontul Unităţii Socialiste), de mesajul pacifist formulat de Nicolae Ceauşescu şi de premiul „Simba” pentru pace acordat preşedintelui României de către conducerea publicaţiei italiene „Il Corriere Africano”, încât după 17 zile de la şedinţa din 4 decembrie 1978 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. au declanşat operaţiunea de ocupare militară a Kampuchiei. Un stat comunist din Asia a invadat un alt stat comunist din Asia pentru a-şi impune punctul de vedere în mai multe dispute teritoriale şi pentru a pune capăt incidentelor violente repetate de la frontiera comună vietnamezo-kampuchiană – fără o informare prealabilă a politicianului comunist de la Bucureşti şi a agitatorilor-porumbei ai păcii, fără frontiere, din întreaga lume.
