"Ca să simți cu trupul ce este libertatea, ca să înțelegi și să simți cu corpul ceea ce un filozof sau un logician înțelege cu mintea, nu e mijloc mai bun decât să înveți să mergi cu bicicleta fără să-ți folosești mâinile.(...) Libertatea, de fapt, se învață cu eforturi și cu sacrificii. (...) Ca să ajungi să fii liber, trebuie să-ți dai silința."
Rândurile de mai sus stau scrise pe prima pagină a celui mai recent volum al lui Andrei Vieru, pianist, eseist și matematician de origine română, stabilit la Paris. Volumul a apărut săptămâna trecută la editura Humanitas sub un titlu, la drept vorbind, scandalos: Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate.
Cum să faci, simultan, apologia frontierelor și apologia libertății? Și, mai ales, de ce? Răspunsul dat de autor e surprinzător de simplu și de eficient: pentru că libertateaeste ea însăși o frontieră. Fiind, deci, libertatea atât de restrânsă, durând atât de puțin, câștigându-se atât de greu și pierzându-se atât de ușor, doar mobilizarea simultană a minții și a trupului o poate face posibilă.
Cine își amintește scena finală din The Pilgrim (1923) — un Charlie Chaplin legănându-se o vreme, indecis, pe frontiera dintre Mexic și Statele Unite neștiind încotro s-o apuce — are în fața ochilor minții chiar reprezentarea spațială a libertății individuale (pe care o și găsiți la p. 119). Dacă nu s-ar afla pe graniță, Chaplin s-ar afla în Mexic sau în Statele Unite. Or el se află deocamdată pe graniță, în chiar momentul deciziei, adică în cea mai efemeră, mai prețioasă și mai solicitantă ipostază în care i-a fost dat ființei umane să se afle vreodată. Această graniță, spuneam, se confundă cu libertatea; tot ce o precedă și tot ce îi urmează e "haos de necesități, de posibilități, de imposibilități și de contingențe" (p. 9), inerție, gravitație, biologie, obligații de tot soiul, în fine, orice altceva, numai libertate nu.
Andrei Vieru evocă mai multe astfel de exemple chiar la debutul cărții — un Chaplin legănându-se pe graniță, un biciclist desprinzându-și mâinile de pe ghidon, un pianist făcând un rubato, un acrobat mergând pe sârmă. Acestea sunt toate reprezentări vizuale ale libertății care, conturându-se în mintea cititorului, îl ajută să-și facă foarte repede o idee despre direcția în care avansează teza cărții. Demonstrația e, așadar, perfect inteligibilă la nivel intuitiv. Cu toate acestea, instrumentele de conceptualizare folosite de autor sunt cât se poate de riguroase: ele provin din logica modală și din interpretarea topologică pe care i-a dat-o Alfred Tarski. Originalitatea extraordinară a cărții lui Andrei Vieru chiar în asta rezidă: ni se descoperă că realitatea întreagă (politică, intrapsihică, socială etc.) poate fi înțeleasă și reprezentată spațial cu ajutorul semanticii topologice a conceptelor logicii modale.
Conceptul-cheie va fi, atunci, cel de "închidere topologică". Prin conturări (sau închideri) succesive obținem tot ceea ce e important pentru noi ca persoane și ca societate: specificitate, libertate individuală și politică, conștientizare, sinteză, adecvare. Procesul explicitării e unul și același, indiferent la ce alegem să ne referim — la achiziții în planul libertății sau la achiziții în plan uman. Atât iubitorii de libertate (liberali pe stil vechi sau nou) cât și iubitorii de virtute (conservatori religioși sau ba) vor descoperi că sunt antrenați într-una din cele două fațete ale unui proces unic de explicitare. Vieru notează, astfel, spre finalul cărții, ceva care pe mine m-a surprins la culme: anume, că "între libertate și virtute există o legătură ontologică" (p. 285).
Ca să rezum: a smulge universului un dram de libertate individuală înseamnă a te smulge din confuzie și din indecizie, a te sustrage tiraniei pornirilor tale neexplicitate. Cum anume? Transformând deschisul în închis: rigiditatea ta devine, atunci, rigoare, iar iluziile pe care ți le faci devin, și ele, în sfârșit, speranțe.
A smulge societății un dram de libertate politico-administrativă înseamnă a reuși să te îndrepți nestingherit spre cele permise și facultative, nicidecum a fi îndreptat de societate spre cele absolut necesare sau absolut obligatorii. Andrei Vieru explică strălucit cum, în logica spațială, "necesarul", "imposibilul", "interzisul" și "obligatoriul" sunt reprezentate — culmea! — prin deschidere topologică, în vreme ce "posibilul" — adică ceea ce are democrația mai specific — e, dimpotrivă, reprezentat prin închidere topologică.
Autoreglarea psihologică a individului e, așadar, de neconceput în lipsa autolimitării. De asemenea, autoreglarea unei societăți e de neconceput în lipsa contururilor, a granițelor conceptuale, simbolice și, în ultimă instanță, a granițelor fizice. Un individ absolut deschis, cu capul doldora de idei, nu poate fi decât "un încuiat", un om blocat cognitiv și emoțional în propria sa confuzie. De asemenea, o societate absolut deschisă nu poate fi decât una totalitară, deci lipsită de instrumentele de autoreglare (conceptuală, politică, instituțională, administrativă) care ar feri-o să se risipească — și apoi să se blocheze — în proiecte pe cât de obligatorii, pe atât de nerealiste.
Nu știu câtor cititori dintre cei care parcurg acum aceste rânduri le-a trecut prin minte că deschiderea însăși reprezenta un obstacol în calea libertății, a democrației și, de fapt, a oricărei forme de desăvârșire umană. E posibil să nu fie chiar așa puțini. Eu cred că oamenii au de multe ori, în forul lor lăuntric, intuiția adevărurilor simple și sănătoase de care depinde funcționarea lor de fiecare zi. Din nefericire, însă, mai ales în pandemie, această inclinație firească spre realitate nu mai apucă să se manifeste aievea. Presiunea turmei, vârtejul gregarismului e prea constrângător.
Legăturile periculoase dintre democrație și totalitarism, mai exact, alunecarea, pe nesimțite, de la o "majoritate" la un "toți" e analizată cât se poate de limpede în cartea pe care o prezint. Că democrația și totalitarismul nu se exclud reciproc unii dintre noi o știam deja de la Tocqueville și de la Jacob Talmon (un mult-subestimat istoric israelian încă netradus în limba română). Contribuția lui Andrei Vieru e însă desăvârșită și definitivă pentru că el arată, cu argumente logice, că libertatea reprezintă ea însăși o mișcare de închidere. Privite dinspre libertatea ca frontieră, distincțiile și asemănările dintre formele de organizare politică devin pentru prima dată înspăimântător de clare. Cititorul află din această carte dincotro vine pericolul și ce forme poate lua.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
