Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cine salvează Partidul Național Liberal?

de Adrian Ciocănea     Contributors.ro
Vineri, 24 septembrie 2021, 7:50 Actualitate | Opinii


Adrian Ciocănea
Foto: Arhiva personala
Despre timpul politic – o scurtă istorie a leadership-ului PNL

Pentru cei care nu vor avea răbdare să afle răspunsul la întrebarea din titlu, citind până la final acest text, îl pot afla acum: Nimeni! De data aceasta PNL este singur. În anul 1990 PNL a revenit în viața publică fiind salvat de la dispariție de șansa oferită de istorie. În anul 1996 a fost salvat de morală, reintrând în alianța CDR, împotriva stângii post-comuniste. În anul 2000 a fost salvat de rațiune, despărțindu-se de aceiași alianță, care a preluat toate pasivele perioadei de guvernare precedente. Apoi a venit rândul său, să salveze ori să cauționeze alte partide. Mai întâi, din pragmatism politic, a salvat Partidul Democrat, în anul 2003, prin inițierea Alianței Dreptate și Adevăr. Apoi, din oportunitate politică, a cauționat imagologic Partidul Social Democrat, în anul 2012, prin Alianța Social-Liberală pentru ca, nu în cele din urmă, poate mai mult din interes electoral decât ideologic, să recredibilizeze PD, aflat de data aceasta sub numele Partidului Democrat Liberal, prin fuziunea din anul 2014. O situație specială se referă la modul în care PNL, a favorizat, în mod paradoxal, apariția unor noi partide. Mai întâi USR iar apoi PLUS! În primul caz, în anul 2015, din ignoranță politică, neînțelegând cât de importantă ar fi fost revigorarea laturii sale civice (cunoscută de altfel prin înglobarea Partidului Alianța Civică în anul 1998) lăsând, astfel, liber acest culoar ideologic. În al doilea caz, dintr-o indiferență politică vinovată,dobândită sau nu, începând cu 2016, justificată formal și contradictoriu, de eroarea (!) de a-și abandona propriul drum în favoarea unui experiment. Cei ce vor avea bunăvoința de a reciti istoria recentă, nu doar cea prezentată în presa de știri, vor vedea și cine au fost conducătorii PNL, care au dus partidul de la morală la rațiune, apoi de la pragmatism la oportunitate și la interes politic, pentru ca în final să se ajungă la ignoranță și indiferență politică. În cazul în care vom accepta că etapele istoriei recente a PNL ar putea fi caracterizate, desigur poate prea direct, prin sintagmele de mai sus, atunci s-ar observa că nivelul cultural al liderilor PNL a scăzut constant, ca de altfel al întregii clase politice, evident cu excepții remarcabile, ceea ce nu reprezintă o scuză. Plecând de la parcursul PNL, descris aici în termeni calitativi, se naște, în mod firesc, întrebarea: ce se va întâmpla cu PNL astăzi, când, partidul trece printr-o criză, cu cauză, încă, nedefinită de nimeni? Cine îl va salva acum: istoria, morala, pragmatismul etc? Căci, astăzi, PNL a intrat, din nou, într-un ciclu în care trebuie salvat. Pentru claritate, salvarea PNL se referă la capacitatea sa de a se regenera!

Despre spațiul politic - reașezarea centrului și periferiei în PNL

În PNL, limitele meritocrației nu mai sunt trasate, începând din perioada Alianței USL, decât în termenii numărului de voturi. În România, deci și în PNL, majoritatea edililor, pragmatici din punct de vedere politic, se bazează pe principiul conform căruia, un partid are nevoie absolută de primari, însă un primar nu are nevoie absolută de nici un partid anume. Ca urmare, aceștia își permit să fie indiferenți la ideile care exced, să zicem, nevoile propriilor alegători, presând centrul pentru descentralizarea resurselor către periferie (geografic vorbind). Desigur, acest argument, resurse contra voturi, apare ca fiind imbatabil. Ce ne facem, însă, când va trebui ca descentralizarea să atingă liniile dezvoltării naționale; trecerea de la simplul acces al fondurilor pentru proiecte cu impact local, la complicatul proces de formulare a priorităților de evoluție pentru întreaga societate – evoluția de la nivelul local la cel național. Să încercăm, aici, o clarificare. Și pentru că în România, opiniile românilor nu au valoare decât în cazul în care aceștia sunt deja decedați, sunt plecați din țară sau citează din documente elaborate de alții, vom invoca ultima variantă. Deci, pentru clarificare se pot citi liniile directoare ale noii Politici de Coeziune a UE 2021-2027. Aceste linii directoare arată că, în viitor, politicile cu impact asupra competitivității trebuie proiectate începând de la nivelul regional (plecând desigur de la cel local) ca o condiție a finanțării eficiente. Dacă este așa, se pune o primă întrebare: sunt pregătite primăriile/consiliile județene pentru a propune mari proiecte economice, de nivel național? Proiecte croite prin inserarea rezultatelor inovării, ale cercetării, care să răspundă actualelor și viitoarelor provocări, definite de ”noua economie”? Noua economie pe care o putem numi digitală, verde, ori altfel. Sau aceste structuri administrative vor continua, ca și până acum, să tocmească consultanți, limitați la a enumera, din nou și din nou, aceleași obiective ale UE, care pentru România nu fac altceva decât să deseneze, în mod reducționist, drumul de ”urmat” (ceea ce în principiu nu ar trebui să reprezinte ceva negativ) dar nu și căi care să accelereze ”ajungerea din urmă” a statelor dezvoltate! Pot consiliile județene, de exemplu, să înțeleagă faptul că dezvoltarea regională, înțeleasă în substanța ei, ar trebui să nască parteneriate economice, în condiții de egalitate, între regiunile de dezvoltare și marile companii (aici se poate da cunoscutul exemplu al structurii acționariatului companiei Volkswagen), făcând posibilă definirea unor noi obiective de evoluție socio-economică? Și pentru a coborî mai mult în realitate: în contextul promovării de către UE a Pactului Verde, pot primăriile, chiar cu talie mare, să înțeleagă diferența dintre orașul digital și cel durabil, trecând de la ideea ”digitalizării” la abordarea efectelor ”insulei de căldură urbană” al cărei impact privește direct sănătatea cetățenilor? Exemplele pot continua, și pot fi contestate ori nu. Totuși, o realitate administrativă ar trebui să ne oblige să reflectăm: primarii marilor orașe, cu rare excepții, nu par a avea conștiința reprezentativității pe care ar putea-o câștiga prin utilizarea dezvoltării regionale ca un concept economic (a se vedea exemplul german de mai sus). Ca o dovadă, se observă cum aceștia, continuă, din reflex, să acționeze pentru a-și întări puterea administrativă locală, limitându-se doar la mărirea geografiei propriului oraș. Astfel, ”sectorizarea” României, justificată de unii prin necesitatea apariției polilor de dezvoltare, devine un model cultural – întărirea identității locale și scăderea coeziunii naționale. Iată că apare o a doua întrebare: este acest model unul valabil pentru toți, și la fel de disponibil pentru toate comunitățile urbane ori rurale din țară? Vor trăi orașele din vestul țării și pentru cele din nord-est sau sud-vest? La nivel european, noua Politică de Coeziune va susține criteriul competitivității pentru accesul fondurilor. Gradul de înțelegere al acestei tendințe, în administrația românească este foarte slab. Ca exemple se pot invoca, imposibila definitivare a Strategiei Naționale pentru Competitivitate, sau recentele probleme ale României în ceea ce privește negocierea PNRR – cazul agriculturii de exemplu. Într-adevăr, subiectul este dificil, în condițiile în care, chiar Comisia Europeană recunoaște că Politica de Coeziune nu a reușit să reducă disparitățile în UE, uneori nici măcar să le păstreze. Vor reuși primarii/președinții de consilii județene să corecteze aceste rămâneri în urmă, când vor fi solicitați să contribuie la elaborarea documentelor cerute de Politica de Coeziune, sau vor rămâne la abordarea lor periferică așa ca până acum? Nu știm răspunsul, pentru că în România nu se prea vorbește despre asta, dar încă o realitate, de data aceasta economică este conturată deja. Pentru a o califica, s-ar putea spune, fără intenția de a minimaliza buna-credință a edililor, astfel: contextul/nivelul cultural la care sunt expuși în prezent prea mulți primari din România, este unul care descrie un capitalism al rentei (aici cu semnificație imobiliară cel mult) adică neevoluat și nu unul care să trimită spre un capitalism al cunoașterii. Pentru clarificare: nivelul cultural nu se referă în nici un fel la instrucția oamenilor care gestionează problemele comunităților locale, unii dintre ei cu merite deosebite, ci se referă la gradul și disponibilitatea unora, de fapt majoritatea, de a înțelege că direcția în care se va deplasa UE (în viitor), nu este de loc similară cu obiectivele trasate pentru etapa de dezvoltare actuală. Lecturile despre viitorul UE nu sunt opționale și destinate doar experților! În contextul de mai sus, se pare că, centrul politic a cedat decizia periferiei, care, ca urmare, a capturat decizia economică. Un partid în care centrul politic a fost preluat de periferie, este puțin probabil să poată formula un proiect național deoarece un asemenea proiect cere mai mult decât o aritmetică a proiectelor locale.

Fără aprofunda semnificația unui proiect național, revenim la întrebarea de mai sus, pusă sub o altă formă: pot liderii politici locali să depășească orizontul periferiei și să treacă la nivelul următor de înțelegere, a priorităților naționale? Mai direct spus, sunt dispuși aceștia să susțină un lider central, care să furnizeze un potențial de încredere la nivel național și, ca urmare, să propună liniile unui proiect al țării? Sau se vor comporta utilitarist, alegând un lider central pe care să îl investească, ei înșiși, cu calitatea de potențial furnizor de servicii financiare guvernamentale? Răspunsul este previzibil, dacă ne uităm la realitatea sărăciei bugetelor publice. Oamenii nu au răbdare, iar liderii se nasc rar și sunt distruși repede de proprii co-naționali!

Concluzionând pe tema imposibilului lider al PNL, trebuie spus că, atâta vreme cât sărăcia bugetelor publice va reprezenta substratul elementului de schimb, între decizia politică și actul de guvernare, România va pierde ritmul schimbărilor care se petrec în UE. Și aceasta deoarece raportul cerere-ofertă s-a modificat: s-a ajuns să se caute aproape exclusiv facilitatorii de finanțare locală și aproape de loc furnizori de proiecte naționale. Aceștia din urmă au devenit ”inutili” de vreme ce politicile europene sunt acoperitoare și finanțate, iar demnitarii români au pierdut de mult competiția cu birocrația, în ceea ce privește lectura documentelor publicate de Comisia Europeană. În realitatea pe care o trăim, este puțin probabil ca situația să se redreseze! Liderii cu anvergură culturală nu corespund actualei matrice a meritocrației de partid, deci nu ajung la masa deciziei, iar liderii cu anvergură administrativă, nu au curajul de a aduce în discuție riscul de ”rămânere în urmă a României”, cauzat tocmai de lipsa de viziune a activiștilor, pentru a nu fi scoși de pe orbita matricei meritocrației electorale. Cercul este închis! Periferia a preluat centrul (aici în sens cultural).

Despre omul politic – fața nevăzută a salvatorului ”Nimeni”

Liderii istorici ai PNL au dispărut, aproape cu toții. În mai mult de 30 de ani de la schimbarea regimului comunist, liberalismul s-a întărit cu greu, cu sincope, erori și confuzii. În cele din urmă, PNL, ca partid, a atins, la orizontul anilor 2017-2018, o oarecare maturitate politică, mulțumită evoluției societății, maturitate, care, a fost compromisă odată cu asaltul recent al noii generații și a noilor veniți. Căci aceasta este, de fapt, esența crizei din PNL – războiul (deja declarat) între tinerii autodefiniți ca moderniști și dușmanii identificați de aceștia, acuzați de conservatorism, care, din vina timpului, relaționează cu societatea, așa cum este ea, fără să o acuze ori să o certe. Diferența între cele două tabere constă în aceea că, moderniștii își propun să împingă societatea de la spate, rapid, spre un progres(ism) înțeles și garantat doar de aceștia, în timp ce conservatorii încearcă să o tragă spre viitor, așezându-se în fruntea ei, într-un efort mai calculat. Politic vorbind, societatea ar trebui trasă spre viitor de lideri investiți cu speranță, și nu împinsă de la spate de lideri care o condamnă pentru rămânerea sa în urmă. În final, asaltul tinerilor și nu prea tinerilor, s-a transformat într-un război al postmodernismului politic în care totul se neagă. Iar acest asalt i-a radicalizat, în scurt timp, pe membrii propriului partid – a se vedea numărul filialelor care au ales, votând, uneori ostentativ, doar o moțiune dintre cele două propuse la congres: 28/8. Acest comportament este specific, așa cum am afirmat într-un text precedent, de fapt, progresiștilor, care, nu doar că își caută un dușman pentru a se legitima politic, ci se și radicalizează pentru a deveni credibili.

În mod cu totul neobișnuit, chiar și pentru un partid al individualităților, dar cu viziuni măcar ipotetic convergente, în PNL, aspirațiile tinerei generații politice, care declară decesul vechii generații pe criteriul lipsei de modernism, sunt divergente în raport cu interesele liberalismului, fie acesta politic, ori economic. Ba mai mult, hazardul moral indicat de comportamentul tinerilor, și nu prea tinerilor politicieni, apropiați de vârful deciziei politice, arată proiecte private atât de diferite, încât, nu doar doctrina liberală ci chiar ideologia dreptei nu le mai cuprinde, pe toate, fie chiar și cu oarecare indulgență. De fapt, la concursul pentru originalitate, desfășurat pentru poziționarea, cât mai avantajoasă, în jurul catafalcului vechii generații ”conservatoare”, participă: progresiștii politic (aici se încadrează mai toți cei care nu prea înțeleg economia, și în consecință ridică steagul libertăților private pentru a-și demonstra utilitatea); adepții neoliberalismului financiar (cei care nu sunt interesați de economia reală, ci doar de finanțe); populiștii (liderii opiniilor versatile, de obicei specializați în științe politice, care pot explica orice, fără a înțelege de ce au, sau nu, dreptate); libertarienii (care vor să fie originali, predicând libertatea peste tot, știind, chiar ei, că limitele pe care le susțin nu sunt viabile nici economic, nici din punct de vedere al libertăților individuale); creștin-democrații (care încearcă să ne amintească, mai mult sau mai puțin implicit, de dificilele explicații din anii ’90 ale PNȚ-CD pe tema reprezentativității acestei doctrine în România); managerialiștii (adepții inserării metodelor de management în politică) etc. Zgomotul ideologic, creat din cauza gândirii slabe – aici în sensul relativizării valorilor – a scos la iveală un leadership acultural, căruia, din acest motiv, îi vine din ce în ce mai greu să explice, măcar propriilor membri, dacă deciziile luate au măcar o umbrelă liberală, sau dacă avem de-a face cu salturi ideologice bizare, bazate pe algoritmul ”încercare și eroare”. Comportamentul moderniștilor din PNL, care astăzi doresc să se poziționeze pentru a conduce, prelua, dirija PNL, arată un egoism politic marcat și fără a continua analiza, putem spune că ”distrugerea creatoare a PNL” reprezintă opțiunea lor, conștientă sau, mai degrabă, nu!

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















5581 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by