Tatiana Niculescu a debutat editorial în anul 2006 cu Spovedanie la Tanacu, scriere rapid devenită best-seller.
Au contat, desigur, dramatismul faptelor, curajul autoarei de a pătrunde și a spune adevăruri incomode despre o lume, cea a așezămintelor religioase, despre care se șușoteau multe, însă mai nimeni nu îndrăznea să dezvăluie secrete și să spună ceea ce gândește cu voce tare. Un rol important în succesul cărții a avut și faptul că Spovedanie la Tanacu, dar și volumul următor purtând aceeași semnătură, Cartea judecătorilor, au fost topite în scenariul dramatic al unui spectacol regizat de Andrei Șerban eficient, adică cu rost purtat în felurite festivaluri naționale și nu numai. A urmat filmul lui Cristian Mungiu După dealuri.
De atunci, din 2006, fișa de creație a Tatianei Niculescu s-a îmbogățit cu cărți de calibre felurite, din punctul meu de vedere cele mai reușite fiind cele ale căror personaje principale sunt membri ai familiei regale a României (de la Regina Maria la Carol al II lea și la Mihai I), Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca sau Nae Ionescu.
Nu, în nici una dintre aceste cărți Tatiana Niculescu nici nu a vrut, nici nu a reușit să se substituie profesioniștilor scrisului istoric. A recurs la documente, a făcut apel la bibliografie, însă scrierile sale au rămas, și foarte bine că lucrurile au stat astfel, la perspective asumat personale.
În aceleași cadre se situează și cea mai recentă carte a autoarei, carte ce se cheamă Nepovestitele iubiri și care are subtitlul 7 minibiografii sentimentale. Acum, trebuie spus, că iubirile despre care Tatiana Niculescu ne povestește în cele mai puțin de 175 de pagini ale volumului (Editura Humanitas, București, 2021) nu au fost până la acest moment de grație chiar în totalitate nepovestite. Însăși autoarea cărții a aflat despre ele prin intermediul unei povestiri. Una “filtrată de amintiri, dorințe ori distilări sentimentale ulterioare”. În momentul acela, ceva s-a întâmplat, a urmat un declic, un detaliu poate până atunci signifiant și-a spus cuvântul. A urmat fie o operație de identificare a unor martori, misiune aproape imposibilă deoarece fiind vorba despre întâmplări consumate cu zeci de ani din urmă aceștia s-au prăpădit precum protagoniștii (doar unii dintre ei cu expunere publică, așa cum au fost Neagu Djuvara, principesa Elisabeta a României și William Frank Arhur Ratingan. Boierul caracalean Constantin Poroineanu, Florence Baker), fie cercetarea unor documente. La rândul lor, puține, cele mai multe eliptice, dacă nu cumva chiar complet dezamăgitoare. Și totuși, un sâmbure de adevăr trebuie să fi existat, iar el a stimulat imaginația Tatianei Niculescu. Că doar nu degeaba la cursurile de Teoria literaturii se tot vorbește despre câte surprize se ascund dincolo de acel Incipit ‘’Marchiza ieși la ora 5 ‘’.
Și astfel Tatiana Niculescu și-a asumat misiunea de secretar. De deținător și de împărtășitor de secrete, delegând funcția de povestitor unui martor sau cuiva care a găsit din întâmplare un document ce i-a trezit atenția. Mărturisește Tatiana Niculescu în Un cuvânt înainte: “Scriindu-le așa cum mi-am închipuit eu că s-au petrecut, am schimbat adesea povestitorul, care este mereu altul decât cel care s-a aflat la originea versiunii inițiale. De aceea am numit aceste istorii de dragoste nepovestitele iubiri, adică acele părți, versiuni ale întâmplărilor niciodată istorisite până acum, dar având și ele dreptul de a fi măcar gândite. Acest exercițiu de imaginație este comun oricărui scriitor, iar ideea reflectorilor în literatură a existat și înainte să o teoretizeze Henry James”.citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
